Despre Lana şi golurile apoase din lapte

 

„Veethoven…, făi!”, piesa de teatru care a avut în week-end-ul trecut două reprezentaţii în subsolul restaurantului Champs, este povestea unei doctoriţe autoclaustrate şi obsedate de Beethoven, un fel de Miss Havisham al cărei singur vizitator este Piranda furnizoare de lapte (uneori diluat cu apă) dimineaţa. Piesa este scrisă de Lana Moscaliuc, regizată de Iulian Enache şi jucată de autoare împreună cu Luiza Martinescu-Toma şi cu Remus Archip.

Mi s-a părut a fi o bucăţică din lumea Lanei Moscaliuc şi mi-e imposibil să mă prefac că nu o cunosc şi să scriu despre reprezentaţie ca şi cum aş fi un spectator obiectiv. În fond, unghiul de vedere este diferit de la om la om, dar e bine să ni-l asumăm pentru a nu ştirbi autenticitatea demersului comprehensiv.

La primul nivel de înţelegere, se râde mult din cauza intrigii susţinute de energia inepuizabilă a ţigăncii care încearcă prin toate mijloacele să scoată bani de la doamna bogată şi nebună, îndrăgostită de Beethoven. În cele din urmă, crede că i-a găsit punctul slab – are nevoie de bărbat – şi se oferă să codoşească pe bani, livrându-i-l nebunei pe propriul soţ, care ştie să fluiere acceptabil cele câteva măsuri celebre din Simfonia Destinului. Lăcomia o împiedică să vadă ireversibilitatea tranzacţiei şi rămâne cu buzele umflate atunci când o conştientizează (TATATATAM!…), încearcând să pretindă că totul a fost o glumă.

Luiza Toma este o ţigancă dezgustător de autentică. Replicile ei sunt savuroase, iar jocul excelent stârneşte hohote de râs, dar impresiile sedimentate mă fac să mă gândesc acum la ea cu o irepresibilă senzaţie de greaţă. Este atât de autentică încât piesa capătă accente rasiste. Pentru comparaţie mi-am adus aminte cum interpreta Mirela Pană ţiganca, într-un număr de revistă, şi mi-am dat seama abia acum cât de jenant de falsă era. Mirela Pană opera cu clişeele pe care le cunoaştem despre ţigani, făcea o caricatură banală, pe când personajul creat de Luiza Toma este operă de artă.

Remus Archip este foarte bun pentru acest rol de obiect pasiv al tranzacţiei dintre două femei. Mi-a adus aminte de rolul mortului pe care îl interpreta magistral într-o altă piesă şi m-am temut să nu fie o predestinare la mijloc. Este un bărbat bun, dovadă că nu-i put picioarele, cum spune ţiganca de nevastă-sa, dar bunătatea asta mai este semnalată şi de scrupulele manifestate faţă de înşelătoria pusă la cale, şi de faptul că „Veethoven” şi-a făcut loc în sufletul său care îşi află desfătarea cu… „Miţa Solferis”.

Lana Moscaliuc, cu bigudiuri în părul răvăşit, înfăşurată în fâşii de dantelă albă, este la ea acasă, în lumea ei, ţopăind printr-un labirint invizibil, cu obstacole şi limite auto-trasate, oscilând între maiestate şi vulgaritate, între literatură şi înjurătură, între Beethoven şi Piranda.

La nivel simbolic, săriturile Lanei peste peticele din care îşi delimitează teritoriul, împărţirea sticlei de lapte cu ţiganca sunt treceri provizorii peste limita dintre bine şi rău, dintre puritate şi murdărie.

Inimile – un şirag de pernuţe de pluş vineţii, cu semnificaţie ambiguă – pe care şi le ţine agăţate pe umăr sunt evidenţa unui suflet care şi-a pierdut toate mecanismele de apărare, de disimulare, de ascundere, un suflet ce şi-a pierdut cochilia şi s-a baricadat în spatele unor iluzorii bariere construite din resturi de pânză. Şi chiar dacă greutatea inimilor o trage înapoi, se redresează şi nu renunţă la ele. Şi chiar dacă se aşează mereu din greşeală pe inimi – incident de neevitat atunci când ţi le porţi la vedere şi comic prin repetiţie –,  şi le scoate de sub fund şi continuă conversaţia ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

(Semnificaţia ambiguă este sugerată de forma de fluture a pernuţelor, formă prin care artistele feministe ale anilor ’70 – de exemplu, Judy Chicago – simbolizau organul sexual feminin. O atare decodificare ar fi favorizată şi de referirile repetate la masturbare, dar am totuşi senzaţia că merg prea departe, întrucât nu există alte indicii care să favorizeze o interpretare prin prisma feminismului.)

Într-un fel straniu, replicile Lanei revelează legătura evidentă între surzenia lui Beethoven, golurile apoase din lapte şi depresia iniţială provocată de faptul că genialul compozitor nu a reuşit să schimbe viitorul.

Totuşi, aglomerarea de simboluri face ca mesajul piesei, acela care să se evidenţieze clar şi pur dintre multele semnificaţii, să fie greu de înţeles. Aici ar fi fost nevoie ca mâna regizorului să opereze o mai eficientă traducere pentru public a obscurelor şi abundentelor trăiri ale actriţei-dramaturg.

Puteam să o iscodesc după reprezentaţie chiar pe autoare despre semnificaţia unor amănunte, dar am considerat întotdeauna că este indecent să întrebi un creator ce a vrut să înţelegi. Dacă este foarte încrezut, va gândi că eşti prost, iar dacă este foarte modest, se va învinovăţi că nu a reuşit să-ţi transmită toate sensurile. Şi nici nu mai contează decât ceea ce ai priceput atunci, pe loc, fără explicaţii.

Pentru mine, ca spectator subiectiv, laptele rămâne lapte în pofida golurilor apoase şi bacteriilor din saliva de ţigancă, Missa Solemnis este genială şi când îi spunem Miţa Solferis, iar între bine şi rău este o limită clară, chiar dacă alegem să o mai sărim din când în când. Şi, de fapt, Beethoven a reuşit să schimbe viitorul.

 

Comentarii

comentarii

Etichete: , , , , ,

3 comentarii to “Despre Lana şi golurile apoase din lapte”

  1. D.Lupu Says:
    Iunie 12th, 2013 at 10:51 am

    Un articol de calitate, care te convinge sa vizionezi spectacolul.

  2. Nichita valentin Says:
    Iunie 13th, 2013 at 5:43 am

    super spectacol, atmosfera reala, actori pe masura. felicitari!!!

  3. M. Tiberiu Says:
    Iunie 13th, 2013 at 7:25 pm

    Bravo, mai vrem spectacole de genu

Comenteaza

Pagini