Oare chiar trebuie?
Publicat de Alina Vasiliu
Convenienţele te pun la pământ în acest colţ de provincie. De parcă ne-am afla în Anglia, iar abaterea de la politeţe şi rezervă ar fi cele mai grave păcate, mai naşpa decât violul sau incestul comise discret, între patru pereţi…
Oricât de mişel te-ar săpa sau te-ar denigra cineva, oricât rău ţi-ar face vreo jigodie, în momentul în care nu-i răspunzi la „bună ziua”, la zâmbetul ipocrit sau la mâna întinsă pentru a ţi-o strânge libidinos şi umed pe-a ta, eşti calificat ca necivilizat.
Trebuie să te laşi pupată din vârful buzelor şi complimentată de cucoane care ştii sigur că te urăsc şi care cunosc părerea ta proastă despre ele, fie pentru că le-ai spus-o direct, fie pentru că nu-ţi ascunzi deloc scârba şi dispreţul.
Trebuie să taci politicos asistând la lansări de volume compilate fără ruşine. Trebuie să taci şi să asculţi cu multă răbdare când vreo poetesă cu volume publicate (probabil, de milă) la edituri locale îţi povesteşte ce cronici favorabile a avut în revista X şi ce dezamăgită a fost când „Cugetul” nu a prezentat minunata apariţie a ultimei sale cărţi, o culegere de poezii sentimentaloide şi fără vreo valoare literară.
Trebuie să te indignezi în linişte când auzi o tânără asistentă universitară vorbind, la un post local de televiziune, despre „unghii reîncarnate” (!!!)
Trebuie să „savurezi” în intimitate textele pupincuriste apărute cu ceva vreme în urmă (nu înainte de ’89, totuşi, deci fără scuza cenzurii) sub semnături „prestigioase”, fiind o crimă de lezmajestate să pui bunăoară sub semnul întrebării natura prestigiului şi felul în care a fost dobândit.
Trebuie să suporţi apropierea a tot felul de trepăduşi ridicaţi prin abile sărituri dintr-o barcă în alta şi înapoi, dacă a fost cazul, ca maimuţoii din jocurile pe calculator, cei care scuipă şi ling, şi iar scuipă, şi iar ling, fără însă a li se deranja vreun pic mătreaţa din freză, semeţia din priviri şi tupeul din vorbe.
Trebuie să asculţi cu răbdare şi toleranţă „poveştile nemuritoare” ale politicienilor versaţi care ţin să-ţi declare off the record (conştienţi, totodată, că nu vor reuşi să te convingă) ura lor consecventă faţă de cei pe care îi resimţi ca inamici, chiar dacă ştii sigur că acei inamici ai tăi le sunt lor prieteni on the record.
Trebuie să socializezi cu oameni pe care-i vezi cum te mint, care îţi zâmbesc ipocrit chiar dacă i-ai flituit la ultima întâlnire sau i-ai încondeiat în ziar. Se gândesc: poate purtarea diplomatică din partea lor te va face şi pe tine mai diplomată, iar data viitoare convenţiile te vor încătuşa şi-n scris.
Trebuie să te împaci cu gândul că ai colegi de breaslă care îşi exprimă o admiraţie sinceră şi afectuoasă (atât în scris, cât şi în particular) faţă de cei care sunt „atât de tari” şi se menţin la putere „dând de mâncare la babe” – electoratul cel mai fidel şi creând o ţesătură abilă de interese în care prind din ce în ce mai mulţi constănţeni importanţi în plan social.
Trebuie – dacă eşti bine crescut şi civilizat… Uneori simţi că rezervele de politeţe s-au epuizat. Trebuie să, trebuie să… toate aceste convenienţe îţi macină instrumentele de atac şi apărare, orice dorinţă de a fi altfel şi de a încerca să schimbi oamenii şi lucrurile care nu-ţi plac, te aliniază, îţi îneacă sufletul, te scufundă în mlaştina tomitană (pe care o tot pomenea un profesor al meu, el însuşi alungat şi persecutat pentru că nimeni nu ar fi putut să-l alinieze). Oare chiar trebuie? (februarie 2009)
