Cum să-ţi eternizezi „corpul îndrăgostit”
Publicat de Alina Vasiliu
„Intermezzo II – Graziella” de Marin Mincu (Polirom, 2008) este un roman erotic, dar un roman erotic ciudat, lipsit de orice urmă de obscenitate. Cel care scrie despre şi lansează generos poezia douămiistă, saturată de pornografie, este el însuşi guvernat în scriitură de o puritate indestructibilă (starea de puritate instaurată încă din copilărie, „implantată de mama”- p.195), de neputinţa de a exala vulgaritate. Actul sexual pare să se petreacă, în ciuda amănuntelor carnale, între îngeri, este ilustrarea ideii că iubirea izvorăşte din creier. Instinctele care ar depăşi limitele fixate de personalitatea lui M. nu au ce căuta în text.
Observăm un narcisism extrem şi asumat, vizibil în încercarea de a-şi captura în cuvinte propriul sine în plină manifestare, fără a falsifica vreo notă, vreo pulsiune interioară. Vorbim despre conştientizarea propriului eu ca un monument capabil să sfideze timpul. Nu putem vorbi despre „autor” sau despre „personaj” sau despre intenţia autobiografică, ci despre vocile textului, care se suprapun pentru a fi cât mai greu de identificat.
Este prezentă permanent obsesia de a înţepa textul în realitate pentru a-i aspira seva, acele cuvinte care vor transfera vitalitatea în text pentru totdeauna. Este ceea ce scriitorul denumeşte „autenticitate a scriiturii” pentru care niciun efort nu este precupeţit. Pentru a fixa, cu precizie ştiinţifică, trăiri şi senzaţii, M. rescrie, se întoarce mereu şi mereu asupra cuvintelor. Este ca o căutare a acelei fraze beethoveniene perfecte pe care o auzim şi, cumva, suntem siguri că nu ar fi putut avea o altă expresie, că fiecare notă este la locul ei şi de neclintit. Sau a statuii perfecte care exista în moleculele marmurei înainte ca Michelangelo să o dezvăluie cu dalta. M. se află în căutarea virtuozităţii prin care să-şi poată transpune propriul suflet, neîmpietrit, ci cu toate pulsiunile sale, în text, spre nemurire.
În acelaşi timp, asistăm la procesul de creare a unui model. Actantul M. are certitudini de neclintit, prima sa certitudine fiind literatura, pentru care, fără a arăta vreo părere de rău, renunţă la orice altceva, inclusiv la femeia pe care o iubeşte şi faţă de care arată un spirit de sacrificiu neobişnuit, ce depăşeşte până şi instinctul de conservare. Urmărim o scenă petrecută în timpul unei plimbări pe digul din Eforie: el alunecă pe pietrele umede şi, în momentul în care simte iminenţa căderii, îi împinge mâna la o parte, pentru a nu o trage după sine. Şi totuşi, atunci când, în altă împrejurare, ea îi cere să se facă „om de casă” şi pronunţă sintagma „ori eu, ori…”, subînţelegând „literatura”, cu o linişte dată de conştiinţa clară a propriei misiuni el pleacă, o lasă în drum plângând, spunându-i „poţi să faci cum vrei, eu la literatură nu pot să renunţ”, justificându-se în faţa lectorului doar cu atât: „Cum să te laşi de literatură? Era ca şi cum ţi-ar fi cerut să te sinucizi…” (p. 385).
Ca în fragmentul amintit mai sus, pe alocuri se înfiripă un dialog între narator şi personaj, în care naratorul foloseşte persoana întâi, iar personajul este abordat la persoana a doua.
M. face toate cele cuvenite, procedează cu o corectitudine ieşită din comun – când femeia pe care nu o iubeşte încă, dar pe care simte că ar putea-o iubi, i se predă sentimental, el este frust, crud, îi spune ce (nu) simte, dar nu o respinge, ci îi oferă ceea ce consideră a fi răsplata justă pentru sentimentele declarate, i se oferă instituţional, prin cununie, continuându-şi misiunea personală, literară, punându-i ei la dispoziţie cadrul în care să-şi dovedească sentimentele, iar lui – ocazia de a se îndrăgosti de ea.
În relaţie cu G., dar şi cu ceilalţi, M este un monstru intransigent care îi sancţionează dur şi fără echivoc pe toţi aceia care nu se înscriu în codul său moral sau existenţial, pedeapsa fiind excluderea din propria preajmă existenţială sau izgonirea din text.
M este stăpân pe textul său care îi aparţine în totalitate, primeşte şi izgoneşte pe cine vrea el. O amintire din şcoală despre momentul în care o colegă l-a rănit voluntar îl face să refuze a-i consemna numele pe hârtie, pentru ca, în cele din urmă, generos, să-l îngăduie.
Romanul lui Marin Mincu îşi conţine critica şi teoria. Oricât de paradoxal ar părea, metatextul este parte din text, criticul intervenind pentru a-şi clarifica propriile intenţii ca narator: „Vrei să accezi la propria fiinţă, dar nu pe nişte căi atât de ocolite, atât de mediate; cu cât retorica e mai abstractă, cu atât eul meu e mai falsificat. (…) Nu mai vreau deloc personaje care să simbolizeze etc., ci vreau martori juraţi, care să pipăie realul cu mâna lor, precum Toma. (…) Dar dacă Toma (plictisit să mai fie onest sau între timp „cumpărat”) începe şi el să fabuleze? Ce-ar fi să-l dau dracului şi pe martor?” (p. 235). Mai departe, martorul este înlocuit de actant, acesta este înlocuit de emitent şi chiar de lector. Textul preferă o unică instanţă narativă alcătuită din „emitent, personaj, martor, lector etc.”, iar eu aş adăuga „critic” în loc de „etc.”. „Să ai o singură perspectivă narantă din necesitatea stringentă a autenticităţii”, scrie mai departe „criticul”.
Apar personaje celebre ale lumii literare sau universitare, ca Zaharia Stancu, Solomon Marcus, Ş. Cioculescu, Marin Preda, Al. Paleologu, Al. Piru, Cornel Regman, toate descrise în funcţie de M., în contact direct cu actantul.
Sunt evocate şi personaje locale din Constanţa anilor ’70, prorectorul Papaşa, tinerii cenaclişti Gheorghe Căpăţână, Sabin Călin, Ştefan Ungureanu, colegul universitar Puiu Enache, pomenit mai mult cu iniţiale, probabil drept pedeapsă textuală pentru lucrăturile pe care le întreprinde contra lui M., tovarăşul Crişovan, tartorul de la Comitetul Judeţean de Partid şi alţii.
Monumentul este desăvârşit prin introducerea în roman a unor texte majore care nu-i aparţin – o scrisoare a lui Ion Barbu către Vianu, una către Cioculescu, un fragment din Poimandres (Corpus Hermeticum), referatul lui Crohmălniceanu la teza de doctorat a lui Marin Mincu, fragmente din recenzii la cărţile aceluiaşi M.M., o scrisoare şi o proză scurtă de la un fost student, o poezie a unui cenaclist constănţean, o scrisoare a poetei Angela Marinescu.
Dar, peste toate, închegând scriitura, sunt fragmentele din jurnalul lui G., cea care dă romanului subtitlul „Graziella”, femeia care coordonează pulsiunile sentimentale ale lui M, cea care îl posedă atunci când se lasă posedată, cea care, în această etapă, în acest „intermezzo”, formează cu M. „un singur corp îndrăgostit” care trebuie şi a fost transferat în text. (aprilie 2009)
