„Domnul” în interpretarea „Cabinierului”
Publicat de Alina Vasiliu
Mi-a plăcut. Şi nu mi-a plăcut. Nu am ştiut să dau un răspuns ferm la această întrebare, după premiera de sâmbătă a „Cabinierului” de Ronald Harwood, în traducerea şi regia lui Alex Mihail.
Mi-a plăcut jocul lui Pavel Bârsan, cabinierul Norman, „Norman cel cu ochii însufleţiţi” care, confruntat cu boala şi slăbiciunea Domnului – actorul în apusul vieţii şi carierei -, şi cu toate îndemnurile celor din jur – „trebuie să acceptăm realitatea!” – face tot ce este posibil pentru a o respinge şi a o nega. Căci realitatea nu există în lumea teatrului, în lumea marelui Will pe care trupa britanică îl slujeşte chiar în vreme de război, în plin atac aviatic, sfidând bombardamentele.
Este emoţionant efortul acestui cabinier care forfoteşte în jurul patului actorului bolnav şi slăbit, încercând să-l convingă şi să se convingă de faptul că slăbiciunea este doar o fază care va fi depăşită, că boala nu există şi că stimularea voinţei şi orgoliului profesional va urni trupul încă puternic şi-l va aduce înapoi pe scenă.
(Mulţi ştim cât de dureroasă este suferinţa celor dragi şi m-am recunoscut în strategiile viclene şi egoiste ale lui Norman de a-l „resuscita” pe Domn. Acum linguşitor, acum aspru şi sever, acum blând şi empatic… Viclean – pentru că toate mecanismele psihologice trebuie exploatate la maximum întru stimularea vitalităţii subiectului vizat, iar voinţa noastră trebuie să se substituie voinţei sale slăbite; egoist – căci suferinţa bolnavului trebuie minimalizată, negată şi îndepărtată pentru că noi, cei care îl iubim, nu o suportăm, este prea dureroasă şi ne răneşte.)
Domnul moare, de fapt, cu o zi înainte de moartea fizică, performanţa sa ulterioară fiind însufleţită de cabinierul Norman. Norman este cel care toarnă combustibil într-un corp ce şi-a consumat ultimele resurse. Norman îl trage, îl ridică, îl dădăceşte, îl priveşte în ochi, îi pune replicile în gură, vorbeşte în locul lui, îl costumează pentru rolul Regelui Lear, îl împinge în scenă, îl manevrează ca pe o marionetă păpuşarul, îi oferă încă o seară de glorie şi posibilitatea de a muri după împlinirea celei din urmă datorii faţă de teatru şi faţă de Shakespeare.
Este în această piesă o mai sofisticată mise en abîme (punere în abis – tehnică a heraldicii, prin care în mijlocul unui blazon este plasată o copie miniaturală a aceluiaşi blazon, iar în copie o altă copie, şi mai mică; prin extindere, conţinerea unei entităţi în interiorul unei entităţi identice, cu repetarea la infinit). Dincolo de teatrul în teatru, de scena în scenă, avem cabinierul în rolul Domnului şi Domnul în rolul regelui Lear.
În locul regizorului, poate că aş fi insistat mai mult pe această relaţie, singura care se susţine din piesă, şi aş fi minimalizat celelalte roluri, le-aş fi dat, cumva, o nuanţă de irealitate, în contextul în care teatrul răstoarnă raportul real – imaginar. Poate ar fi fost şi o soluţie de reducere a spectacolului la dimensiuni suportabile pentru spectatorul mediu – trei ore înseamnă mult prea mult.
Mihai Sorin Vasilescu este un Domn credibil în relaţia cu Norman, cu Doamna şi cu celelalte personaje, dar mai puţin credibil ca slujitor al scenei shakespeariene; parcă nu ajunge să-şi ia în serios propriile posibilităţi artistice, rămânând prizonier atmosferei de comedie care l-a însoţit în toată cariera de actor.
Dana Dumitrescu este o Doamnă (damă) stridentă, ca în toate rolurile sale. Această actriţă este moartea pasiunii, iar felul în care îşi rosteşte replicile mă enervează teribil. Când pui accentul pe „súită” (suita Domnului, grupul care îl însoţeşte) în aşa fel încât se aude „suítă” (ca în „scroafa suită în copac”), poate ar fi cazul să-ţi mai temperezi pretenţiile la roluri importante.
Mă gândesc că, simţindu-se obligat să o distribuie, regizorul Alex Mihail a gândit că oricum este un rol adecvat – femeia care nu prea înţelege nimic din „realitatea” teatrului şi a fost angajată, ca actriţă şi soţie, pe considerente de greutate (era slabă până a început să se îndoape cu ciocolată şi putea fi o Cordelia uşurică, mai puţin solicitantă pentru încheieturile Regelui Lear care trebuia să o ridice moartă). Laura Bilic, distribuită în rolul posibilei urmaşe a Doamnei, ca o Cordelie mult mai uşoară şi ca greutate, dar şi dispusă la compromisuri sexuale cu şeful, joacă slab, cu bâlbe şi poticneli.
Ceilalţi actori sunt simpli figuranţi, dar îşi duc rolurile cu entuziasm şi răbdare, acceptând cu generozitate planul secundar. De aceea trebuie menţionaţi Cristina Oprean (Madge), Dumitru Caramitru (Geoffrey Thornton), Dan Zorilă (Oxenby), Remus Archip (Kent din „Regele Lear”), Alexandru Mereuţă (Gloucester din „Regele Lear”), Andrei Cantaragiu şi Gelu Ciobanu (alte personaje din „Regele Lear”).
Lor le este dedicată biografia Domnului, care rămâne la stadiul de titlu şi dedicaţie. „Nu găsesc un titlu bun pentru viaţa mea”, spune, patetic, Domnul. „Viaţa mea” este dedicată tuturor celor din teatru, inclusiv tâmplarului, minus cabinierului, căci nu poţi dedica o carte a vieţii tale celui care îţi însufleţeşte mâna ce scrie… (februarie 2009)