Pescăruşul – un eşec jenant semnat Ioan Cărmăzan – Dana Dumitrescu-Zgabercea
Publicat de Alina Vasiliu
Din păcate, destinul postum al marilor dramaturgi presupune şi eşecuri ca acela petrecut în acest week-end pe scena Teatrului de Stat din Constanţa. Toată dragostea mea pentru textele lui Cehov a fost întinată de o montare absolut jenantă a „Pescăruşului”.
Succesele relative din palmaresul regizorului Ioan Cărmăzan – pe care nu le voi menţiona – fac şi mai penibil eşecul de la Constanţa. Asta în condiţiile în care a beneficiat de un onorariu… substanţial probabil, de un asistent de regie, dar şi de un „personal assistant“- orice o însemna asta…
Decorul este urât şi plat – pereţi gri care îngustează o scenă şi aşa mică, în fund nişte, bănuiesc, geamuri de verandă care seamănă cu un planiglob, multe scaune şi mese vopsite într-un roşu aprins (poate, pentru a folosi şi la viitoare adunări pesediste care se vor petrece tot în sala Fantasio) -, costumele sunt neinspirate, iar regia pare gândită în grabă, ca pentru un teatru de provincie.
„Marea actriţă“
Repertoriul Teatrului de Stat îmi dă tot mai mult impresia că ar fi alcătuit în scopul de a oferi soţiei domnului Zgabercea ocazia de a-şi trece roluri importante în curriculum vitae, pentru ca, peste ani, să se poată spune despre ea că este o mare actriţă. Nelipsită din distribuţia oricărei noi montări, Dana Dumitrescu este, iată, şi asistent de regie, dar nu cred că asta a fost principala sa contribuţie la eşecul acestei premiere, ci poate doar un pretext pentru a fi plătită mai bine decât restul actorilor.
În rolul Irinei Nikolaevna Trepleva, actriţă egocentrică şi mamă nepăsătoare faţă de fiul ei, Dana Dumitrescu trebuia să fie frivola care cucereşte în pofida lipsei sale de caracter, care subjugă, aruncă o plasă de farmece peste toţi cei din jurul său şi trezeşte în restul personajelor dorinţa de a o iubi, de a-i căuta părţile bune pentru a-şi justifica dragostea instinctivă. Reuşeşte să fie foarte vulgară, să exhibe răutate şi limitare, nu găseşte nuanţe pentru a contura relaţia cu fiul său, fiind când plină de ură, când neverosimil duioasă. Actriţa pare să golească de emoţie textul cehovian, care pe asta îşi întemeiază existenţa. Este, fără excepţie, insensibilă şi smucită, până şi legănarea pe un banal şezlong, într-o scenă liniştită, transformându-se într-o zgâlţâire enervantă.
PoveŞTIRISTUL
Iar fratele său din viaţa reală – cumnatul, deci, al domnului Cristian Zgabercea -, Adrian Dumitrescu este cel mai prost actor din spectacol. Distribuit în rolul Trigorin – scriitorul mai tânăr care concubinează cu Irina Nicolaevna – acest Dumitrescu nu este capabil să rostească credibil nici măcar o replică monosilabică. Cea mai semnificativă gafă a fost când, scoţând carneţelul şi creionul, a comunicat publicului că a găsit un subiect bun pentru o „poveŞTIRE”!!! Corect!, i-aş spune, cunoscându-i ocupaţia de bază, de prezentator de ştiri la TV Neptun. Du-te şi caută poveŞTIRI, dar scuteşte-ne de prezenţa pe scenă, unde nu ai ce căuta!
Să se termine, să plecăm acasă…
Bogdan Bucătaru intră bine (poate cu o exagerare în final, când suferă cu zgomote fornăitoare), în rolul lui Konstantin Gavrilovici Treplev, fiul talentat al Irinei Nicolaevna, având şi aspectul tânărului scriitor rus – blond, slab, osos şi cu o figură chinuită.
Din restul distribuţiei se remarcă Laura Iordan, în rolul Maşei, fiica administratorului moşiei, care bântuie pe scenă şi în afara ei, purtându-şi cu tragism nefericirea de a fi îndrăgostită fără speranţă de Kostea. Lucian Iancu se simte ca la el acasă în piesele ruseşti, deci creează un personaj frumos din medicul Evgheni Sergheevici Dorn, acel personaj care traduce publicului multe dintre sentimentele şi relaţiile de pe scenă. Moşierul scăpătat, fost judecător, Piotr Nikolaevici Sorin, fratele Irinei Nikolaevna, jucat de Mihai Sorin Vasilescu, este şi el o apariţie credibilă, poate prea ştearsă, dar toţi au jucat la minima rezistenţă, parcă grăbiţi să termine, să treacă prin puţinele aplauze de complezenţă şi să ajungă acasă.
Maria Lupu, în rolul Polinei Andreevna (îndrăgostită şi posesivă faţă de doctorul Dorn), dovedeşte din nou că este o actriţă bună, care şi-a neglijat prea multă vreme talentul. Eugen Mazilu (Şamraev, administratorul moşiei, soţul încornorat şi cam neghiob al Polinei) are sclipiri comice, dar nu mai este actorul care a fost şi nu mă pot împiedica să fac comparaţia, de câte ori îl văd pe scenă. Cosmin Mihale, jucând pe învăţătorul Medvedenko, cel care o ia de nevastă pe nefericita Maşa, nu are talentul care poate impune atenţiei publicului chiar şi un personaj tragic secundar.
Tamara Roman – un debut frumos
Am lăsat-o la urmă pe tânăra Tamara Roman, care a fost revelaţia acestui spectacol, în rolul Zarecinaia – fiica unui moşier din vecinătate, distribuită de Konstantin Gavrilovici în prima lui piesă de teatru, cu un singur personaj. Urmărită de dragostea obsesivă a lui Kostea, ea fuge de acasă pentru a deveni actriţă şi îl alege pe nevrednicul, dar celebrul Trigorin. Acesta din urmă îi distruge destinul şi, din slăbiciune, se întoarce la Irina Nikolaevna, cea care ştie să-i exalte vanitatea. Zarecinaia este pescăruşul ucis de un glonţ tras la întâmplare. Acelaşi glonţ rătăcit îl ucide şi pe Kostea, finalul piesei, jucat între cele două victime ale iubirii, recuperând la capitolul emoţie.
Am încercat să refac aici, implicit, plasa complexelor impulsuri şi iubiri ale personajelor, care se urmăresc unul pe altul fără a se regăsi – Maşa pe Kostea, Kostea pe Zarecinaia, Zarecinaia pe Trigorin, Trigorin pe Irina Nikolaevna, Polina Andreevna pe Dorn, Dorn pe Zarecinaia, Medvedenko pe Maşa -, o risipă de emoţii consumate tragic şi cathartic – pentru a arăta motivele care fac din textul cehovian o capodoperă a dramaturgiei universale ce nu ar fi meritat tratamentul aplatizant de care a avut parte pe scena Teatrului de Stat din Constanţa. Eu zic să nu se mai joace, e păcat… (mai 2009)
