„Ni s-a oferit unirea cu Dumnezeu, fie că ne place sau nu, vrem sau nu, ştim sau nu”
Publicat de Alina Vasiliu in categoria metanoia
«Semnificaţia Întrupării este, aşadar, aceea că nu suntem nevoiţi să atingem unirea cu Dumnezeu. Omul nu este nevoit să acceadă la infinit şi să devină Dumnezeu, Dumnezeu Infinitul coboară în finit şi devine om. În ciuda faptului că omul îl refuză pe Dumnezeu, în ciuda mândriei şi fricii sale, în ciuda faptului că este prea neajutorat pentru a scăpa din cercul vicios al păcatului, natura imuabilă a lui Dumnezeu rămâne pe veci dragoste: agape care constă în a te dărui total şi fără rezerve celui iubit. Prin urmare, Cuvântul veşnic, Logosul, devine trup, făcând din natura noastră natura lui; el asumă limitările noastre, suferă durerile noastre şi moare ca şi noi. Mai mult, poartă povara păcatelor noastre; cu alte cuvinte, este unit cu noi chiar dacă îl răstignim şi îl scuipăm; el continuă să sălăşluiască în noi şi să ofere, ca ofrandă, vieţile noastre lui Dumnezeu, chiar dacă noi comitem toate destrăbălările imaginabile. Pe scurt, Dumnezeu s-a cununat cu umanitatea, a unit esenţa lui divină cu fiinţa noastră cea mai intimă „la bine şi la rău”, în vecii vecilor, chiar dacă noi alegem să fim damnaţi.
Dacă mă-nalţ la ceruri, Tu eşti acolo;
De-mi fac patul în iad, iată, şi acolo eşti.
Tot ce ne mai rămâne de făcut este să spunem „Da – amin” în faţa acestui fapt uluitor, iar asta stă încă în puterea firii noastre decăzute. Motivul pentru care o spunem, oricât de pervertit ar fi de mândrie şi de frică, nu contează câtuşi de puţin, deoarece faptul este fapt: ni s-a oferit unirea cu Dumnezeu, fie că ne place sau nu, vrem sau nu, ştim sau nu. Carnea noastră a devenit carnea Lui şi nu putem să ieşim din propria piele. Iar de îndată ce realizăm zădărnicia mândriei noastre, faptul că nu ne putem înălţa la Dumnezeu şi că, oricât de orgolioşi am fi, nici nu-L putem împiedica să coboare până la noi, nucleul orgolios al egoismului este pur şi simplu dizolvat – copleşit de dragostea lui Dumnezeu.
Funcţiunea moralei şi spiritualităţii creştine nu este de a ne face să dobândim sau să merităm acest dar al vieţii veşnice, ci, mai curând, de a ne face să-l preţuim şi să-l exprimăm. Sfântul nu este evlavios ca să obţină unirea cu Dumnezeu, ci în scopul de a mulţumi pentru ea; căci această unire nu este – ca în panteism – un fapt automat, necesar şi inerent al fiinţei noastre, ci este un dar întru totul liber, spontan şi gratuit al Dumnezeului cel viu şi iubitor, de vreme ce inima Fiinţei nu este lege şi mecanism, ci viaţă. Infernul nu înseamnă a fi lipsit de această unire, ci refuzul de a o preţui; o stare sufletească atât de pervertită, încât dragostea şi darul unirii provoacă asemenea repulsie că nu par a fi lumina gloriei divine, ci un foc terbil şi mistuitor. Flăcările iadului sunt, de fapt, dragostea ineluctabilă a lui Dumnezeu.
Tocmai acest adevăr al unirii noastre cu Dumnezeu este „vestea cea bună” – Evanghelia – a creştinismului, oricât de mult a fost această veste vlăguită şi estompată de timiditatea şi ambiguitatea teologilor în cursul istoriei.»
Fragment din Alan Watts – „Duh şi contemplaţie”, pag. 106
Comentarii
Etichete: Alan Watts, duh ?i contempla?ie
Noiembrie 19th, 2017 at 1:18 pm
Ma bucur ca ai postat din aceasta carte superba pe care am avut privilegiul sa o traduc. Apropo:Titlul editiei românesti a fost ales de editura, nu de mine. De la BEHOLD THE SPIRIT! la „Duh si Contemplatie” e cale lunga. Vor mai urma si alte titluri. Fii pe faza…
Noiembrie 19th, 2017 at 1:28 pm
Felicitari! Este foarte buna traducerea, in opinia mea. Astept!