O piesă tristă la care s-a râs mult. Totuşi, de ce „Gaiţele”?
Publicat de Alina Vasiliu in categoria teatru
Lana Moscaliuc şi Andu Axente în Gaiţele
„Gaiţele” este o piesă tristă. Râzi şi nu ştii de ce râzi, căci, de fapt, ar trebui să plângi.
Să plângi pentru că ceea ce vezi pe scenă vezi şi în viaţa de zi cu zi.
Să plângi pentru că priveşti şi asculţi oameni în care au murit cele mai elementare sentimente umane.
Să plângi pentru că ipocrizia, cruzimea, laşitatea şi egoismul transformă scena vieţii într-un circ dezgustător.
Să râzi la un asemenea spectacol este ca şi cum ai râde de infirmităţile fizice ale unui grup de handicapaţi, dar aşa e omul făcut, să râdă ca prostul şi să-şi ia pauze confortabile de gândire.
În altă ordine de idei, duminică am putut constata că Dana Dumitrescu-Zgabercea a devenit, în sfârşit, actriţă. De unde se vede că exerciţiul are un rol esenţial în formare. Nu se poate să te împingă soţul-cu-putere-de-decizie-în-cultura-judeţului-Constanţa să joci roluri principale ani de zile, fără să înveţi, până la urmă, ceva din ele. Personajul ei, Aneta Duduleanu, motorul care duduie al piesei, este realizat bine, chiar dacă sunt vizibile foarte multe nuanţe din jocul Tamarei Buciuceanu-Botez. Dar cum să creezi rolul ăsta ignorând performanţa antologică din Cuibul de viespi?
Din jocul Danei Dumitrescu nu lipseşte privirea critică asupra personajului, acea dedublare care arată spectatorului că râsul lui e deplasat, că avem de-a face, de fapt, dincolo de umorul de situaţie şi de limbaj, cu o mamă care pune la cale şi asistă apoi, cu o curiozitate morbidă, la dezastrul căsniciei fiicei sale, la fel de rece cum priveşte, zi de zi, cortegiile funerare ce trec pe bulevard.
Şi personajul Lanei Moscaliuc, Margareta, este demascat: nu fiinţa diafană şi bolnăvicioasă, neînţeleasă şi nefericită, victima întregii ei familii de mitocani, îndrăgostita înşelată, ci fiara care îşi alege prada, o prinde în cătuşele iubirii egoiste şi o duce în culcuşul ei cald din care nu-i mai dă drumul până ce nu o sufocă. O Margareta apoi gravidă, care ajunge până la a reproduce, la un alt nivel, cruzimea mamei sale, ucigându-şi copilului nenăscut, într-un acces suicidal de egoism extrem. Pedepseşte astfel trădarea soţului – prizonier: ucide fiinţa la care el ţine cel mai mult.
Soţul Margaretei – Mircea Aldea, fost jurnalist, intrat prin căsătorie în familia aceasta de parveniţi, umilit de ei zilnic pentru că este intelectual şi pentru că depinde material de averea soţiei care îl ţine captiv în dragostea ei, sedus de vampa Wanda şi gustând cu voluptate evadarea, dar ratând, în final, şansa de a deveni un om liber – un personaj ofertant, aşadar, prin bogăţia de nuanţe a poziţiei sale, este jucat plat şi dezamăgitor de Andu Axente. Dezamăgitor – dacă ne raportăm la potenţialul personajului, nu la potenţialul actorului.
Axente îşi recită pasiv rolul (şi în punctul acesta nu rezist, trebuie să folosesc o comparaţie inegalabilă pe care mi-a oferit-o prietena care m-a însoţit la spectacol – mersi, Violeta Pavelescu!), de zici că spune „Gândăcelul” de Elena Farago.
Până şi tangoul, pe care regizorul l-a introdus, pesemne, ca să-l ajute să-şi exprime sentimentele trezite de Wanda, el îl dansează crispat, tăind o bună parte din elanul pasional al partenerei sale. Un singur lucru îi reuşeşte: poza de ratat a lui Mircea Aldea, care stăruie în memoria spectatorului – puţin aplecat înainte (de parcă întâmpină rezistenţa aerului, altfel s-ar prăbuşi la pământ), cu privirea goală, cu mâinile atârnându-i pe lângă trup.
Luiza Martinescu-Toma – frumoasă, cu un fizic perfect pentru rolul uşuraticei, aventurierei Wanda, este, într-adevăr, dezavantajată de stîngăciile lui Axente, dar nu m-a convins. O actriţă bună ştie să-şi imagineze partenerul perfect şi să-şi joace partea ei ca şi cum l-ar avea alături, nefăcând rabat de la entuziasmul şi patima necesare. Cam asta face Lana Moscaliuc în colţul ei din triunghiul conjugal.
Babele sunt savuroase, mai ales Cristina Oprean, a cărei siluetă se încadrează perfect în conturul Lenei, colivăreasă umilă şi fricoasă, bucuroasă de fiecare firimitură sau ţuiculiţă pe care viaţa i le mai oferă. Şi Maria Lupu joacă onorabil rolul Zoiei, sora pomanagioaică şi rea de gură a Anetei.
Remus Archip şi Adrian Dumitrescu sunt Ianache şi Georges Duduleanu, celor doi actori reuşindu-le foarte bine cuplul comic al fiilor Anetei. Şi, pentru că am ajuns aici, recunosc că şi cumnatul lui Zgabercea, celălalt Dumitrescu din distribuţie, mai cunoscut ca prezentator la TV Neptun, a evoluat, graţie aceluiaşi exerciţiu continuu. Este amuzant şi în Gaiţele, dar consider, şi trebuie s-o spun, că apogeul carierei lui de până acum îl reprezintă bâlbâitul din Gâlcevile din Chiogia, rol care i se potriveşte mănuşă şi în care smulge publicului hohote de râs şi ropote de aplauze.
Laura Iordan îşi turuie prea repede rolul Colettei Duduleanu, nevasta boieroaică şi franţuzită a lui Ianache, aşa că multe franţuzisme ori nu-i ies, ori nu sunt auzite bine de public. Felul în care îngroaşă tuşele mă duce cu gândul la lipsa de fineţe a unei interpretări de amatoare pe scena vreunui liceu.
Fraila (varianta de baltă pentru Fräulein, führerul cu fustă al gospodăriei Duduleanu) este condimentul piesei, iar Mirela Pană se achită cu profesionalism de misiunea ei de a poci sugestiv limba română şi stârneşte reacţia aşteptată a publicului. Însă mi se pare că a pierdut plăcerea jocului, entuziasmul, credinţa că poate fi cu adevărat orice personaj; toate acestea o caracterizau cu mulţi ani în urmă şi acum îmi lipsesc.
Liliana Bărăscu este o credibilă Zamfira cu accent moldovenesc, iar, ca să epuizez distribuţia, despre celelalte două persoane care apar pe scenă în roluri de servitori (sau or fi fost trei?), ce să spun… succes în noua carieră, de „plombe” ale Teatrului de Stat Constanţa, care nu-şi permite să angajeze figuranţi, punând maşiniştii şi plasatoarele (?) să umple golurile din schemă. C’est la vie, pe criza asta economică, împuşcă doi iepuri deodată: oamenii fac figuraţie, dar mută şi decorurile. Împuşc şi eu doi iepuri deodată, remarcând, cu această ocazie, scenografia reuşită a Lăcrămioarei Dumitraşcu. Din păcate, nu pot să spun două vorbe (bune sau rele) despre caietul de spectacol, căci nu am văzut vreunul; cred că s-a făcut economie şi la acest capitol.
În linii mari, regizorului Lucian Iancu i-a ieşit o montare bună, inspirată, nuanţată a Gaiţelor, iar mare parte dintre frazele laudative înşirate mai sus îl vizează. Dar totuşi (totuşi!), după o pauză atât de lungă, nu se găsea altă piesă de montat la Constanţa? Nu ne-am săturat de atâta mizerie umană?
Comentarii
Etichete: Andu Axente, Cristina Oprean, Dana Dumitrescu, Gaitele, Kiritescu, LanaMoscaliuc, Lucian Iancu, Luiza Martinescu, premiera, Teatrul de Stat Constanta, Zgabercea
