„Nişte năroji”, y compris un regizor care vrea să satisfacă toate gusturile
Publicat de Alina Vasiliu in categoria teatru
Mi-e din ce în ce mai greu să scriu despre premierele Teatrului de Stat Constanţa. Nu înţeleg alegerile care ţin de repertoriu, mă dezamăgeşte mereu simplitatea de mijloace – decorurile sărăcăcioase, rămân uimită că într-o sală atât de mică am probleme în a auzi şi înţelege toate replicile, iar publicul… oare sunt doar eu enervată când ţâşneşte la verticală îndată după ce răsună ultimul cuvânt din scenariu? Se întâmplă de parcă vor să ardă etapele, să-şi facă norma de aplauze şi de standing ovations şi să plece repede acasă. Nu este entuziasm acela care îi face să se ridice iute în picioare, fapt demonstrat de scurtimea intervalului de aplaudat, actorii fiind uneori nevoiţi să revină penibil la rampă, resuscitând artificial valul de admiraţie. Şi asta la premieră!
Păcat, pentru că ei nu merită, sunt, cu puţine excepţii, foarte talentaţi. Revin la asta imediat, dar ţin să epuizez indignarea mea referitoare la public: am nimerit în faţa unor momârlani cărora textul lui Marin Sorescu, o reconstituire anecdotică a satului oltenesc, le-a provocat… catharsis. Oamenii s-au simţit în largul lor şi au comentat tot timpul, odată cu baba Fănăchioaia (Mirela Pană) şi cu baba Banţa (Dana Trifan Enache). Atunci când un personaj povestea întâlnirea cu strigoiul, una din spate s-a crezut pe scenă şi a zis destul de tare ce reacţie ar fi avut în atare situaţie („M-aş fi … pe mine!”). Iar când mirosul sarmalelor de la pomana care avea loc pe scenă le-a ajuns la nări, ei, da, atunci s-au dezlănţuit de parcă ar fi fost invitaţi la priveghi. A trebuit să mă întorc de câteva ori la ei ca să-i fac să se retragă din poveste. Şi nu erau chiar de la ţară, probabil, de vreme ce l-am auzit pe unul exclamând preţios, dar peltic „Câtă aucencicitate! [sic!]”.
Cred că asta e şi problema, cam prea multă autenticitate, prost înţeleasă de unii, rău primită de alţii. „Nişte năroji” (după volumele La Lilieci ale lui Marin Sorescu) este un fel de Las Fierbinţi oltenesc, dar cu accent pe momentele cheie ale satului, nunta şi înmormântarea, încercând să evidenţieze simbolic semnificaţiile profunde, dar înglobând şi prostul gust al tocurilor şi fustelor mini asortate ţărăneşte sau chiar stil „variantă” şi îngroşând subtextele vulgare. Aş spune: ori laie, ori bălaie! Ori mitizare, ori demitizare! Nu poţi să satisfaci toate gusturile cu o singură montare.
Mai am câteva critici, dar niciuna nu se referă la jocul actorilor, care a fost aproape fără excepţie foarte bun. Cred că era pe scenă o echipă închegată, cu mai multe vârfuri de atac, însă, din vina regizorului (Iulian Enache), din când în când ajungeau să se mişte haotic, ca nişte curci bete.
Prietena mea, Mirela Pană, a fost de această dată unul dintre vârfurile de atac, făcând un cuplu de babe foarte bun cu Dana Trifan, pe care abia am recunoscut-o.
Marian Adochiţei şi Remus Archip (mirele şi prietenul său) au alcătuit şi ei un cuplu care şi-a dat replicile foarte natural, dar cel de-al treilea din grup, Andrei Cantaragiu (fostul iubit al miresei), a fost cam în plus prin teatralitatea declamării.
Mireasa, cârciumăreasa şi nebuna satului – Georgiana Baran, Luiza Martinescu şi Lana Moscaliuc – au fost prima, foarte expresivă în rolul său mut, a doua, savuroasă cu fizicul, atitudinea şi tonul impunătoare, iar ultima, foarte emoţionantă şi eficientă în a marca momentele cheie ale piesei, în rolul său paradoxal, dar logic de rezoneur. Nebunul nu era batjocorit, ci respectat la sat, el fiind bănuit de o legătură neînţeleasă, dar profundă cu natura şi cu divinitatea.
Cosmin Mihale (plutonierul Garoafă) nu m-a impresionat, cu tot potenţialul comic al rolului. Cred că a fost prea ocupat să se scobească în nas, împrumutând ticul poliţistului din Las Fierbinţi, dar nu şi autenticitatea lui. Nici Ionuţ Alexandru nu a strălucit în rolul cârciumarului, dar el are o scuză: e greu să joci cu Luiza Martinescu, ai nevoie de o personalitate artistică foarte puternică ca să ieşi din umbra sex-appeal-ului ei. Aş spune-o mai pe româneşte, dar… mi-a trecut catharsis-ul.
Revin la critici, nu înainte de a remarca pozitiv muzica semnată de Adrian Mihai, cu accente folclorice.
Începutul piesei a fost plictisitor, episodul cu „uite-o pe-aia, uite-l p-ăla”, prea lung pentru un public nedumerit încă. Aglomeraţia de pe scenă este uneori exagerată, mai ales când fiecare vrea să spună câte ceva (or fi plătiţi mai bine dacă au şi replici sau e vorba de a da fiecăruia câte o şansă?). Unele personaje ar putea să dispară, părerea mea. La fel şi sarmalele adevărate, al căror miros nu provoacă vreun fior artistic, ci doar teama că vom ieşi din teatru cu hainele „parfumate”…
Episodul cu Mitoacă povestind întâlnirea lui cu Dumnezeu este insuficient valorizat. Remus Archip este un actor bun, foarte credibil, dar vorbăria prea multă din jur scade din emoţia momentului, care ar putea fi augmentată prin tăceri, prin efecte sonore şi luminoase. La fel şi povestirea întâlnirii cu strigoiul. Şi intersectarea nunţii cu înmormântarea la aceeaşi masă lungă, cu o cruce simbolică pe fundal, ar putea fi marcată de momente (scurte) de solemnitate.
În concluzie, am plecat dezamăgită. Chiar dacă intenţia autorului, poate şi a regizorului, a fost de mitizare a satului românesc, concesiile făcute prostului gust au produs, de fapt, o demitizare. Aşa că spun şi eu cum spunea Lana Moscaliuc – Lisandra, nebuna satului în final: „Aş vrea să treacă Dumnezeu pe-aici… Ce pustietate!”
Comentarii
Etichete: iulian enache, La Lilieci, Marin Sorescu, Niste naroji, premiera, Teatrul de Stat Constanta
