Menajeria de sticlă – scheletul unei amintiri
Publicat de Alina Vasiliu in categoria teatru
Nu ştiu dacă am mai spus-o, iar, dacă nu, o fac acum: în top-ul meu personal, Nina Udrescu a fost şi este cea mai bună actriţă din Constanţa. O ştiu de când eram copil şi ea era foarte tânără. Întotdeauna am crezut că, dacă ar fi plecat la Bucureşti, ar fi intrat în crème de la crème a actorilor români.
Orice ocazie de a o vedea pe scenă este un privilegiu, mă încântă versatilitatea ei, vocea un pic nazală, chicotele de râs jucăuş, gravitatea, tristeţea sfâşietoare, felul în care trece de la o stare la alta fără nici un efort, naturaleţea pe scenă. Pare la ea acasă, mi-e greu să mi-o închipui în afara teatrului, mergând la piaţă sau la plimbare. Pe scenă trăieşte de fapt, acolo are strălucire. Pentru mine a fost supărător că a avut nişte ani în care nu a prea jucat, iar revenirea din acest moment este salutară.
Cu atât mai mult mă încântă un spectacol cu Nina Udrescu atunci când pe scenă se află cei aflaţi pe locul al doilea şi al treilea din topul meu personal, adică Lana Moscaliuc şi Marian Adochiţei.
Iar dacă piesa este de Tennessee Williams – pe care îl citeam cu nesaţ în adolescenţă, în volumele de Teatru american contemporan – aşteptările sunt foarte mari.
Aşteptări împlinite de spectacolul „Menajeria de sticlă”, de la Teatrul de Stat din Constanţa, prin jocul actorilor, scenografia inventivă şi concepţia regizorală interesantă a tinerei regizoare Diana Mititelu.
Fiecare personaj este conturat cu măiestrie. Amanda, mama conservatoare, sudistă, îşi dezvăluie, prin Nina Udrescu, suferinţa, îngropată adânc, de a fi fost părăsită de soţul iubit în pofida defectelor sale, dragostea faţă de cei doi copii, dorinţa de a-i controla şi de a-i şti în siguranţă, frustrările materiale. Toate acestea sunt date la o parte, estompate,ocazional, de scurte momente de strălucire, momente în care se transportă în trecut, redevine femeie, înconjurată de şaptesprezece adoratori, şi încearcă să transmită Laurei acele mici cochetării sudiste care să o ajute să-şi croiască un viitor, prin cucerirea unui soţ bine situat. Nu este un calcul meschin, ci este o strategie de mamă ce îşi vede copila neajutorată şi ştie că nu o va mai putea proteja multă vreme.
La rândul ei, Laura – Lana Moscaliuc, îşi pierde defectul de la picior în montarea aceasta, ceea ce constituie un amănunt regizoral interesant, pentru că atrage atenţia asupra adevăratului handicap al personajului. Laura este timidă, neadaptată, este în afara acestei lumi şi este fragilă, precum unicornul de sticlă ţinut strâns în mână, piesa preferată din colecţia ei de figurine. Trăieşte în interiorul ei, într-o repetiţie pe care o bănuim continuă, o poveste de dragoste petrecută doar în imaginaţia ei, pe vremea liceului, cu un băiat care nici n-o mai cunoaşte. Rostogoleşte în amintire acelaşi joc de cuvinte – în limba română nu mai este atât de relevant – ce exprimă tautologic incongruenţa dintre cele două percepţii asupra aceluiaşi eveniment. El o întreabă de ce a lipsit de la şcoală, ea îi răspunde că a avut „pleurosis” (pleurezie), iar el înţelege „Blue Roses” (trandafiri albaştri) şi o numeşte aşa de atunci încolo. În adaptarea românească, el o întreabă ce flori îi plac, ea îi răspunde că i-ar plăcea, dacă ar exista, trandafirii albaştri (aşa cum îi plac şi unicornii), iar el o numeşte „Trandafir albastru”.
Băiatul (Andrei Cantaragiu) apare din nou în viaţa ei, printr-o coincidenţă stranie. La rugămintea mamei, care doreşte să-i asigure un viitor stabil, fratele ei, Tom, îl aduce la cină pe colegul de la depozitul unde lucrează, Jim dovedindu-se a fi cel din amintirile Laurei. Întâlnirea dintre cei doi dă naştere unui dialog imposibil, între visare şi pragmatism, decodificat de regizoare într-un mod original. Laura este între hotarele lumii ei, populate cu figurine de sticlă, hotare ce au consistenţa unor ziduri, dar pe care ea încearcă să le treacă, iar Jim vrea să o aducă în lumea lui printr-un discurs nepriceput, de mic slujbaş cu aspiraţii de lider politic. Regizoarea nu arată deloc empatie cu acest personaj, îl portretizează nemilos, înzestrându-l cu aroganţă şi fără acea omenie ce îl face simpatic pe James Naughton în filmul regizat de Paul Newman. Demersul său este privit ca o încălcare brutală a hotarelor menajeriei de sticlă, un viol metaforic – şi mimat pe scenă – al diafanei Laura de către Jim, cel cu picioarele pe pământ.
Tom – interpretat de Marian Adochiţei – este personajul principal, piesa fiind, de fapt, amintirea lui recurentă. Pendularea lui Tom între statutul de povestitor şi acela de personaj este sugerată scenic şi regizoral printr-un portal semnalizat sonor pe care doar el îl foloseşte, prin păstrarea unui spaţiu al său în marginea scenei, prin lumini şi prin trecerea celorlalte personaje de la mobilitate la imobilitate. De asemenea, decorurile originale şi ingenioase (ale lui Titus Ivan), alcătuite din sârmă răsucită în formă de scaune, mese, candelabru, telefon şi altele, sunt un fel de schelete ale lucrurilor, care exprimă lipsa lor de consistenţă, esenţa păstrată de Tom în memorie.
O altă tehnică regizorală cu impact este repetiţia unor scene, folosind tonalităţi şi mişcări diferite. Este sugerat astfel efortul mnemonic al lui Tom asupra anumitor evenimente, încercarea de a le da alte semnificaţii, de a le modifica pentru a-şi găsi liniştea. Căci fratele/fiul a părăsit în cele din urmă cuibul, pentru a-şi realiza propriile visuri şi a se salva din mediocritatea slujbei de la depozit şi din rolul de protector al familiei, pe care i-l programase mama sa. Din păcate, aşa cum nu-şi poate alunga amintirile, el nu le poate nici cosmetiza. Tabloul general – al frustrărilor, al inadecvărilor la realitate, al fragilităţii unor fiinţe umane – rămâne dureros pentru cel care s-a smuls şi îl priveşte din afară.
Pentru receptarea corectă, aş menţiona şi încărcătura autobiografică a textului, mai mare decât în orice altă piesă a lui Tennessee Williams. Numele real al autorului este Thomas, al mamei sale, Amanda, iar pe sora sa, instabilă psihic, o chema Rose.
Este un spectacol foarte bun, potrivit pentru aproape toate vârstele (prea complicat pentru copii, fireşte), iar performanţa celor patru actori merită un public mai numeros decât cel prezent la reprezentaţia pe care am văzut-o eu. Nina Udrescu trezeşte empatia spectatorului, în pofida clişeelor ilustrate, Lana Moscaliuc este fantomatică şi îşi interpretează cu sensibilitate şi talent personajul dificil, Marian Adochiţei este un actor care pare să-şi fi atins maturitatea artistică, pendulând cu uşurinţă între cele două ipostaze ale rolului său, iar Andrei Cantaragiu, a cărui declamaţie falsă mă enervează de obicei, este în limitele anti-eroului intenţionat de regizoare.
Comentarii
Etichete: Blue Roses, Diana Mititelu, lana moscaliuc, marian adochitei, Menajeria de sticl?, Nina Udrescu, Teatrul de Stat Constanta, Tennessee Williams
