În vecinătatea morţii

Ce se poate întâmpla în mintea şi în sufletul unui tânăr de 31 de ani, atât de grav şi de violent încât să-i rupă toate legăturile cu viaţa? Să-i şteargă din memorie toate imaginile plăcute, acelea care te fac să fii sigur că viaţa e frumoasă, să-i întunece toate speranţele de viitor, să blocheze toate mesajele de prietenie sau de iubire care se îndreaptă spre el, să-i aducă acea beznă din care să nu găsească decât o ultimă şi fără întoarcere cale de ieşire.

Caut răspunsuri, caut explicaţii, dar nu pot decât bâjbâi şi realiza, în cele din urmă, că nu am ajuns niciodată atât de adânc în subteranele vieţii ca să pot înţelege cât de jos te poate coborî nefericirea, cât de violent te poate doborî depresia, cât de insuportabil poate durea singurătatea.

Mă simt vinovată pentru că nu i-am văzut în ochi spectrul morţii. Vineri m-a vizitat la redacţie, sâmbătă s-a spânzurat. Nu mă pot elibera de amintirea privirii lui. Era serios, dar nu excesiv de grav, era îngrijorat de lipsa banilor, dar nu-i lipsea speranţa că va găsi încă un loc de muncă – ori la noi la ziar, ori la vreun radio – pentru a compensa micşorarea salariului de la revista „Tomis”. Era mândru de noul său roman, „Viseptol”, se lăuda cu o ediţie limitată de 13 volume şi cu un viitor tiraj la „Cartea Românească”.

S-a întristat când mi-a vorbit despre Marin Mincu („m-am simţit vinovat că eu trăiesc, atunci când am aflat că el a murit…”), apoi s-a entuziasmat când l-am întrebat dacă nu ar putea da o mână de ajutor pentru a continua proiectul lui MM de a face un festival de poezie la Techirghiol. I-am spus că trebuie să vorbim cu primarul de acolo, că ar fi bine să-l contactăm şi pe pictorul Caruţiu pentru a avea un grup de iniţiativă, că ar fi minunat dacă am reuşi chiar un festival de poezie mai mult decât naţional, poate balcanic, aşa cum vorbisem cu MM puţin timp înainte să se ducă. Era încântat, ba chiar mi-a cerut numărul de telefon al pictorului. La rândul lui, mi-a împărtăşit intenţia de a crea un premiu „Marin Mincu” la „Tomis” („premiul MM”, mi-a spus, glumind douămiist, fără să articuleze, doar îngânând pe nas cele două consoane care reprezintă atât iniţialele mentorului nostru comun, cât şi 2000 în cifre romane)   şi am discutat puţin despre criza care afectează şi revista culturală.

Era bine când a plecat, nu am văzut disperare în ochii lui. Doar puţină timiditate, poate din cauză că nu vorbiserăm niciodată faţă în faţă, în doi, doar în grupuri mai largi de cunoştinţe, şi pentru că venise în căutarea unui loc de muncă. Şi dorinţa de a continua şi altădată conversaţia pe temele comune.

Poate s-a sinucis chiar în noaptea aceea. Poate a doua zi, când a fost găsit. Cert este că s-a sinucis la câteva zeci de metri depărtare, căci am aflat apoi că locuia cu mine în bloc. Indiferent de conjuncturi, este groaznic că nu am fost în stare să simt prezenţa morţii, că nu am putut să-i detectez izul şi să fac ceva, orice, pentru a o îndepărta.

Cum să explic şi să depăşesc această coincidenţă, că un om pe care nu îl cunosc prea bine, pe care nu l-am văzut de ani şi care mi-e vecin fără să ştiu asta mă vizitează cu o zi înainte de a se sinucide sau chiar în aceeaşi zi, apoi îşi pune ştreangul de gât? Şi oare ce aş fi putut face dacă l-aş fi văzut pe George Vasilievici cuprins de acea lumină albă a morţii (cum îi vedea pe muribunzi Dr.Kay din filmul Afterwards) atunci când a intrat pe uşa redacţiei? Aş fi putut să acţionez în vreun fel care să îndepărteze moartea de lângă el? Dacă a fost un act voluntar, nu accidental, aş fi putut lupta cumva cu sentimentele care l-au determinat? Te poţi feri sau poţi feri pe cineva de moarte?

Din păcate, nu am răspunsuri la aceste întrebări, dar, tot citind pe bloguri mesajele prietenilor lui George Vasilievici, am reţinut şi dau mai departe un sfat de la Marius Ianuş postat pe hyperliteratura:  „Îi atenţionăm pe toţi autorii tineri că, potrivit unor oameni care s-au ocupat îndelung cu aceste probleme, viaţa are un caracter sacru şi e un mare păcat să o întrerupi după voia ta. Dumnezeu e lângă noi şi ne ascultă toate rugăciunile. Să Îi păstrăm poruncile şi să ne rugăm Lui cât de des putem. Vă îndemnăm ca, în cazul în care  aveţi probleme mari cu viaţa voastră, să cereţi adresele de email şi numerele de telefon ale prietenilor noştri poeţi călugăriţi Savatie Baştovoi, Serafim (Urmanov) şi David (Peniuc) şi să vorbiţi cu ei. AJUTĂ.”

Comentarii

comentarii

Etichete: ,

Comenteaza

Pagini