Momente londoneze. Un week-end nu e de ajuns
Publicat de Alina Vasiliu in categoria calatorii
Londra e un oraş în care mi-ar plăcea să trăiesc. Un oraş în care, după trei zile, te simţi acasă, poţi să te descurci şi să ajungi oriunde ai nevoie.
Este un oraş înţesat cu poliţie, în care totuşi te simţi liber să faci ce vrei. Pentru că, atâta vreme cât nu încalci legea, toată lumea te priveşte cu bunăvoinţă, îţi zâmbeşte, pare că se aşteaptă doar la lucruri bune din partea ta.
Un oraş în care, oricum te-ai îmbrăca, nu simţi privirea critică a celor din jur. Un oraş în care negrii, indienii, chinezii, mulatrii sunt priviţi la fel ca albii, fără nici un licăr rasist, aşa cum nu se întâmplă în Italia sau în Germania.
Poate că o tentă de superioritate britanică am simţit în discursul beefeater-ului (denumirea populară a gărzilor din Turnul Londrei, nume ce vine de la raţia lor zilnică de carne de vită) care avea rolul de ghid al turiştilor. Şi puţin misoginism. Dar e posibil să le fi confundat cu binecunoscutul umor englezesc, adeseori bazat pe sarcasm. Şi poate că sunt eu prea sensibilă, venind dintr-o ţară în care critica, bârfa, ironia, răutăţile de tot felul ne fac să ne modificăm inconştient atitudinile, garderoba şi orice tendinţă spre naturaleţe.
Ce mi-a plăcut mai mult în Londra? Atmosfera, parcurile, clădirile şi monumentele. În ordinea asta. Evident că nu am putut vedea totul în trei zile şi ceva, aşa că plănuiesc să mă întorc acolo odată.
Dansuri tematice şi viaţă pe stradă
O să încep cu Piccadilly Circus, locul probabil cel mai aglomerat din Londra. A fost primul loc pe care l-am vizitat, în seara de joi în care am ajuns, şi m-am întors sâmbătă noaptea pentru distracţie. În jurul statuii lui Eros se adună mereu englezii şi turiştii, iar Piccadilly este şi zona în care se află cele mai multe cluburi de noapte, frecventate de cu seară până la ora 3 dimineaţa. Deci Eros nu stă degeaba pe-acolo. Muzica house predomină, dar am reuşit să găsim şi un club cu muzică retro (anii ’80).
Se bea mult – bere, cocktailuri, shot-uri -, dar oamenii se şi distrează. Dansează mai puţin mecanic decât românii, de fapt se poate spune că dansează… tematic, făcând gesturi largi care exprimă sentimentele transmise de textele pe care le şi cântă cât pot de tare. Atmosfera în club este prietenoasă, se creează legături spontane şi de scurtă durată din priviri, bazate pe preferinţa manifestă pentru o anumită melodie.
Aş spune că se simte o autenticitate a trăirii, la polul opus faţă de ce vedem în cluburile româneşti – priviri blazate, goale şi plictisite, tinere super-aranjate şi tencuite, aflate strict în căutarea masculului de orice vârstă care să le ofere o băutură sau o viaţă de huzur în schimbul a orice ar avea ele de dat, şi bărbaţi „importanţi”, dornici să-şi facă o imagine-capital cu hainele lor de firmă, banii pe care îi cheltuiesc pe băuturi scumpe şi blondele siliconate pe care le au la braţ.
Aici, la Londra, fetele cântă, dansează, râd, beau, se îmbracă frumos, nu toate la fel, în culori vii, cu rochiţe sexy, pantofi cu tocuri înalte, flori în păr – dar parcă şi pentru ele, ca să se simtă bine şi frumoase, nu doar pentru a agăţa bărbaţi – chiar dacă asta înseamnă că sunt aproape goale pe străzi, la 15 grade by night, fără să arate vreun semn de înfrigurare.
La trei dimineaţa, după ce toată lumea din club răcnise pe celebrul şlagăr al lui Frank Sinatra „New York, New York” (nu cred că am mai auzit vreodată Sinatra într-un club), tineretul s-a revărsat în stradă. Unii destul de beţi, alţii înfometaţi, dar fără vreun chef de a se duce acasă.
Unii se aşezau pe bordură să mănânce câte un sandviş, alţii cântau pe stradă, căutând alte prilejuri de distracţie. La un colţ, nişte negri băteau din tobe dansând pe ritmuri etnice şi adunau în jurul lor din ce în ce mai multă lume. În faţa unei vitrine, un rastafarian (şi mă refer la coafură) cânta la chitară şi voce „Wonderwall”, cântecul celor de la Oasis. Cei care se opreau, pe rând, ca să danseze acolo îl acopereau cântând la rândul lor.
Era un du-te vino continuu, grupuri de tineri vorbind tare sau dansând pe stradă, băieţi ieşiţi de la vreun banchet, cu cravatele înnodate în jurul capului, ameţiţi şi foarte amuzaţi de starea în care se aflau, dornici să intre în vorbă cu oameni străini, tinere îmbrăcate haios, care avuseseră, probabil, vreun fel de hen party (echivalentul feminin al petrecerii burlacilor), pentru că una dintre ele, destul de luată de val, purta pe cap un voal şi o mică diademă.
Printre ei, la tot pasul, o mulţime de bobbies, poliţişti britanici, toţi cu veste antiglonţ, dar cu o purtare paşnică şi prietenoasă, răspunzând cu bunăvoinţă celor care le cereau informaţii sau indicaţii. Fără atitudinea aceea cocoşească a poliţistului român, fără figurile şi aerele de superioritate respective, privind cu înţelegere şi vigilenţă mulţimea surescitată de alcool şi muzică.
Chiar părăsind zona înţesată de poliţişti, te poţi îndrepta spre casă fără grijă, cu autobuzele double decker (supraetajate) de noapte, toată Londra fiind supravegheată de camere de filmat, ceea ce, evident, reduce la minimum infracţionalitatea.
Pentru că tot veni vorba de infracţionalitate, la Londra este strict interzis cerşitul şi chiar homeless-ii – sunt destul de mulţi, dar nu am văzut niciunul care să pară originar din România (dacă înţelegeţi ce vreau să zic…), cum găseşti la tot pasul în Italia sau în Franţa – au o sursă de venit, din vânzarea revistei Big Issue (costă două lire, din care o liră le rămâne lor).
Viaţa boemă de zi
A doua zi am gustat din atmosfera londoneză de duminică, în Covent Garden. O piaţă imensă în care o mulţime de artişti sau comercianţi vând la tarabe, pe preţuri foarte mari, tot felul de obiecte. Bijuterii, statuete, gravuri, păpuşi, gentuţe, lumânări, dulceţuri, unele banale, altele surprinzătoare. În jurul şi în interiorul acestui târg, numit Apple Market, te poţi aşeza la o terasă şi poţi asculta artişti chinezi cântând la instrumente tradiţionale ciudate, sau chitarişti interpretând cover-uri, sau violonişti delectând mulţimea cu acorduri cunoscute, sau tenori cântând arii celebre din opere. Toţi au în faţă câte o valiză din care poţi cumpăra CD-uri sau în care poţi lăsa câteva monede în semn de apreciere pentru calitatea spectacolului.
Tot aici poţi cumpăra de la vreo tarabă şi poţi mânca oriunde un Jacket Potato, adică un cartof gătit în coajă, cu unt, şi asezonat cu topping-uri de brânză, sau de porumb, sau de ou, sau combinate. Este foarte bun cu brânză amestecată cu ou, mâncat pe bordură, în acorduri de Eric Clapton.
Alături de piaţă este Royal Opera House, pe care am văzut-o doar din exterior, dar care poate fi vizitată în celelalte zile ale săptămânii.
Hectare de parcuri
Am început cu ceea ce poate fi mai interesant şi mai picant pentru cititorul dornic să viziteze Londra. Şi cu atmosfera de libertate şi autenticitate, mai bine sesizabilă când vorbim despre viaţa de noapte şi despre viaţa artistică.
Dar aceeaşi libertate o simţi traversând imensele parcuri ale Londrei. E un oraş scump Londra, adevărat, însă chiar şi fără bani te poţi bucura de atmosfera frumoasă. Căci nu costă nimic să te linişteşti bântuind hectarele pline de verdeaţă, flori, porumbei, veveriţe, raţe, gâşte, pelicani, lebede, artă monumentală şi oameni relaxaţi. Oameni care nu au nicio reţinere să se aşeze pe iarbă, să se dezbrace la bustul gol sau în costume de baie şi să profite de câteva raze de soare, sau să se întindă pe o bancă pentru a trage un pui de somn, sau să pună de un picnic spontan, sau să se îmbrăţişeze şi să se sărute printre rondurile de flori, sau să încingă un joc de baseball ori o miuţă cu cravatele la gât, dându-şi jos doar sacourile. Tineri, bătrâni, elevi în uniforme, angajaţi în costume, femei musulmane acoperite de văluri, turişti cu aparate de filmat şi fotografiat, albi, negri, chinezi, filipinezi, indieni şi orice altă rasă sau naţie la care ne mai putem gândi.
Green Park, St. James Park, Hyde Park, Kensington Gardens, Regent’s Park, toate sunt pete imense de verde pe harta Londrei, toate sunt perfecte, aranjate cu gust şi cu pricepere de arhitecţi, îngrijite, curate, o încântare pentru turişti, un semn de respect pentru dreptul londonezilor de a se bucura de natură şi de aer curat.
Nu există mizerie, nu există maidanezi, nu există rahat canin sau uman prin iarbă şi pe alei, lacurile nu miros urât, asfaltul aleilor este perfect, sunt peste tot coşuri de gunoi şi chiar speciale pentru mizeria câinilor, acolo unde este permis accesul cu animale de casă.
Spaţiile verzi sunt pentru toată lumea şi nu există interdicţii de a le călca sau de a te odihni pe oricare dintre ele. Am văzut o scenă frumoasă pe gazonul din imediata apropiere a Palatului Buckingham. O mămică îşi întinsese un cearşaf, pe care îşi schimba bebeluşul de scutecul murdar, în timp de băieţelul mai mare zburda în jurul ei şi se rostogolea pe iarbă ca un iezişor.
Reamenajare pentru olimpiadă
Londra este acum în reamenajare, pentru olimpiada de anul viitor. În Trafalgar Square se află un ecran care arată câte zile au mai rămas până la evenimentul găzduit în iulie şi august 2012 de capitala britanică. Fericiţi cei care vor vizita Londra în perioada aceea!
Sunt refăcute străzi, sunt restaurate faţade, iar traficul este deviat pe alocuri. Totuşi, transportul în Londra este organizat perfect, turistul având posibilitatea să se descurce excelent atât cu autobuzele, cât şi cu metroul. Hărţi amănunţite, orare exacte, bobbies sau angajaţi ai metroului care stau la dispoziţie pentru lămuriri – este imposibil să te rătăceşti în Londra.
Spuneam că este un oraş scump, şi asta se aplică şi transporturilor. Autobuzul de la şi către aeroport (round ticket, deci cu reducere) a costat 22 de lire sterline, adică circa 110 lei. Biletele sunt extrem de scumpe, aşa că cea mai ieftină variantă pentru deplasarea prin Londra este cartela Oyster, care se încarcă şi poate fi folosită atât la autobuze, cât şi la metrou. Trei zile şi ceva de umblat prin Londra m-au costat circa 25 de lire, adică nu o sumă imensă, având însă în vedere că am mers foarte mult şi per pedes.
Clădiri, monumente şi muzee – must see
Am văzut Columna lui Nelson, înconjurată de lei, din Trafalgar Square, precum şi corabia lui Nelson într-o sticlă, operă a unui artist britanic de origine nigeriană.
Am văzut statuia celor patru cai ai lui Helios, la o intersecţie din Piccadilly.
Am văzut Big Ben-ul, impresionant, aşa cum vă imaginaţi, am văzut clădirea Parlamentului, monumentală, Westminster Abbey, cu faţada-i dantelată, inconfundabilă, statuia lui Cromwell şi statuia lui Churchill. Am văzut gărzile călare la Whitehall şi m-am fotografiat lângă un negru care stătea nemişcat pe un cal superb, în bătaia flash-urilor mulţimii adunate în faţa lui, am trecut pe lângă reşedinţa premierului din 10 Downing Street, în faţa căreia câţiva manifestanţi, vegheaţi de poliţişti, protestau faţă de încălcarea drepturilor omului în Sri Lanka.
Am vizitat şi „muzeul” Harrods, unde am admirat luxul la cele mai înalte cote. Evident că nu poţi să te apropii de nimic, poate doar dacă vrei să faci vreo extravaganţă costisitoare, şi ce sens ar avea? Ne-am distrat foarte tare la raionul Pet Fashion, unde am fotografiat mici hăinuţe pentru delicaţi căţeluşi alintaţi, cu etichete pe care preţurile variau între 40 şi 60 de lire.
Am mâncat fish&chips (7 – 8 lire, dar ţin de foame toată ziua) pe o bancă, privind Podul Turnului (Tower Bridge) şi am vizitat Turnul Londrei, ascultând sângeroasele poveşti ale execuţiilor şi torturilor. Am privit cu interes corbii imenşi şi certăreţi care sunt crescuţi, îngrăşaţi şi prăsiţi în turn pentru că o superstiţie spune că dispariţia lor ar fi sfârşitul Regatului Unit al marii Britanii.
Am văzut Arcul de marmură (Marble Arch) şi arcul lui Wellington, am văzut Albert Memorial, ridicat de regina Victoria în amintirea soţului său, prinţul Albert, şi Palatul Kensington, în care s-au mutat tinerii însurăţei princiari. Am zăbovit un pic la Memorialul Dianei, o apă care curge în cerc, nesfârşit, un foarte impresionant, subtil şi delicat monument pentru prinţesa iubită de lumea întreagă.
Am văzut Catedrala St. Paul, după care am traversat Podul Mileniului, inaugurat în 2000, un foarte frumos exemplu de arhitectură modernă, şi am vizitat Muzeul de artă modernă Tate, aflat la unul dintre capetele sale. Am admirat şi fotografiat din toate unghiurile Sărutul lui Rodin, care te umple de iubire şi de linişte, am privit tablouri superbe de Picasso, Picabia, Munch, instalaţii mai mult sau mai puţin artistice, filmuleţe groteşti proiectate în camere întunecate, pânze imense pe care pare că un zugrav a dat cu bidineaua în grabă, şi mi-am pus întrebări dacă mai înţeleg arta, sau ce e arta, sau cât de modernă poate fi o persoană pentru a simţi fiorul artistic în faţa acestor din urmă opere.
Agendă pentru următoarea vizită
Am trecut pe la teatrul Globe, Shakespeare’s Globe, şi mi-am propus să merg la un spectacol data viitoare, dacă nu va fi prea scump. Aşa cum îmi doresc să văd şi un musical, la următoarea vizită în Londra, de preferat „Mamma Mia”, la care nici nu am avut timp, nici nu mi-aş fi permis să merg de data asta. Şi un spectacol de operă la Covent Garden. Şi să vizitez British Museum, National Gallery și Tate Britain. Și să mă plimb cu vaporașul pe Tamisa. Poate la anul, acum știu drumurile în Londra…
Comentarii
Etichete: beefeater, by night, calatorii, cluburi, london, londra, parcuri, piccadilly, sarutul rodin, week end
Iulie 5th, 2011 at 10:33 pm
super tare, .chiar m-ati facut sa cred pentru cateva clipe ca sunt acolo:)
Iulie 5th, 2011 at 11:03 pm
Next time…
Iulie 11th, 2011 at 2:00 pm
Foarte tare… in afara de preturi e foarte tare…
Octombrie 11th, 2011 at 9:49 pm
Exact asa e …am trait si eu toate aceste experiente de doua ori…nu m/am saturat…cu siguranta mi/ar placea sa traiesc acolo…inconjurata de oameni care nu te judeca dupa aparente…unde toti sunt egali…unde poti face orice, distra, relaxa, plimba, shopping…totul la modul superlativ absolut…