Sindromul „Constanţa”
Publicat de Alina Vasiliu in categoria politica
Când eram mică am citit o carte extrem de chinuitoare, care m-a obsedat multă vreme. „Robie” de Somerset Maugham, titlul original fiind „Of Human Bondage”. Personajul principal, Philip, se îndrăgosteşte de Mildred, o femeie de joasă speţă, atât intelectual, cât şi moral. Ea nu-l iubeşte câtuşi de puţin, îl minte şi îl trădează în repetate rânduri, pe când el o iartă, o primeşte înapoi şi o întreţine financiar. Ba chiar renunţă pentru ea la Norah, o femeie bună ce se îndrăgostise de el într-unul dintre intervalele în care rămăsese singur pentru că târfa îl înşelase şi plecase.
Am citit romanul cu un sentiment copleşitor de revoltă.
La fel de revoltător este ataşamentul pe care unele femei îl au faţă de bărbaţii care le trimit să se prostitueze sau le agresează regulat, ori şi una, şi alta. Nu mă refer la cazurile în care femeia nu vede cale de ieşire dintr-o situaţie groaznică, ci la acelea în care ea se târăşte la picioarele lui după ce îşi încasează bătaia, implorându-l să o iubească, şi îl apără pe animalul ei în faţa tuturor.
Un fel de afecţiune instinctuală, de sclav. Stima de sine scade atât de mult, omul ajunge să creadă că nu merită absolut nimic, aşa încât se simte onorat că persoana iubită îi dedică acel moment necesar pentru a-i trage un picior în coaste sau o palmă după cap. „Iată că mă iubeşte totuşi, putea să iasă pe uşă fără să mă scuipe, dar şi-a dat osteneala, până la urmă…”
Ce se întâmplă, în aceste condiţii, cu sufletul nemuritor din om, cu fărâma de Dumnezeire din el?
Dar deja am luat-o în altă direcţie, mă întorc la ceea ce voiam să demonstrez aici.
E vorba despre Sindromul „Stockholm”, veţi spune, este documentată dragostea victimei faţă de agresor, starea de sclavie afectivă care vine după sclavia propriu-zisă. Este un mecanism psihologic de adaptare a personalităţii victimei la situaţia de stres, iar abandonarea logicii este explicată de specialişti prin regresiunea către un nivel mai elementar al dezvoltării decât acela observat la un copil de cinci ani, vârstă la care copilul se află într-o stare de dependenţă totală faţă de figura autoritară din viaţa sa.
Aş vrea să extind această descriere la situaţia în care ne găsim la Constanţa de aproape 13 ani. Nu am studiat psihologie ca să aflu dacă în cazul mulţimilor situaţia este similară, dar bănuiesc că Sindromul „Stockholm” nu poate fi decât accentuat la acest nivel, ştiut fiind că, în anumite situaţii, indivizii tind să renunţe la raţiunea proprie şi să se ralieze curentului colectivităţii.
Cum aş putea interpreta altfel isteria ce-i cuprinde pe unii constănţeni atunci când le atragi atenţia asupra numeroaselor nereguli ale administraţiei locale, asupra stării jalnice în care se află oraşul Constanţa de când a devenit spaţiul de joacă al lui Mazăre? O dată mi s-a întâmplat ca, după apariţia în ziar a unei anchete despre nişte fonduri publice sifonate către firme de casă ale clanului, să mă sune la redacţie un cetăţean (om la vârsta a treia, după voce) şi să mă înjure de mamă pentru că m-am legat de primarul lui favorit.
Cum aş putea explica altfel opacitatea dovedită de oameni inteligenţi faţă de numeroasele scheme prin care BANII LOR, bani munciţi, servesc, într-un fel sau altul, la satisfacerea unor toane peste măsură de costisitoare ale lui Mazăre?
Cum aş putea să mă raportez altfel la entuziasmul „babelor” (cuvânt folosit de primar) care îi sar în braţe sau îi pupă mâinile pentru un pui şi câteva kilograme de alimente cumpărate tot din banii lor? Alimentele ajută, ce-i drept, supravieţuirii, dar mai mult ar ajuta gestionarea pe baze corecte şi fără favoritisme a bugetului local, ceea ce probabil că l-ar dubla. Şi atunci, în loc să arunce banii prietenilor de la Conpress, TV Neptun, Polaris, Pomacost etc., municipalitatea ar putea, de exemplu, să subvenţioneze consistent gigacaloria şi să micşoreze taxele locale, ceea ce ar lăsa în buzunarele oamenilor bani mult mai mulţi decât sunt necesari pentru cumpărarea unui pui şi a câtorva kilograme de zahăr şi făină, bani destui pentru asigurarea unui trai decent.
Dar atunci oamenii nu ar mai face legătura directă între satisfacerea nevoilor lor şi primarul Mazăre (ceea ce se traduce prin ştampila apăsată cu emoţie, recunoştinţă şi afecţiune oarbă pe buletinul de vot) şi ar realiza că, de fapt, acesta este rolul unui edil, să uşureze traiul oamenilor, nu să le dea de pomană şi să-i pună în postura de cerşetori.
Dacă totul ar merge bine în municipiu, cetăţenii Constanţei nu ar mai fi puşi în situaţia de stres şi de dependenţă care generează Sindromul „Stockholm”, ar fi oameni liberi, capabili să-i judece corect şi logic pe cei pe care i-au ales ca să le reprezinte interesele. Repet, să le reprezinte interesele, nu să-i conducă, să-i mâne ca pe o turmă oarbă, în timp ce îşi satisfac propriile interese…
Urmăresc ce se întâmplă la Constanţa de atâţia ani cu acelaşi sentiment copleşitor de revoltă. Uneori, când anumite cunoştinţe îmi spun că exagerez, că sunt prea pătimaşă, că am ceva personal cu Mazăre, că n-ar trebui să mai scriu despre el pentru că se interpretează ca o obsesie, mă mir şi eu că timpul nu mi-a schimbat viziunea asupra problemei, cum s-a întâmplat cu mulţi. În mintea mea, Mazăre este Mildred, iar personajul colectiv care alege să nu vadă adevărul este un personaj bolnav, demn doar de compasiune atâta vreme cât nu se eliberează din robie.
Comentarii
Etichete: Constanta, of human bondage, pomana, Radu Mazare, robie, sindromul Stockholm
Noiembrie 12th, 2013 at 12:26 pm
Frumos articol! Dar fara efect.Ma refer la acelasi efect pe care il are un pui ,1kg de ulei,1kg de orez.Articol din ciclul “Vorba multa fapte putine”
Noiembrie 12th, 2013 at 1:42 pm
Pai, cu asta ne ocupam noi, cu vorbele. Politicienii se ocupa cu faptele.
Noiembrie 13th, 2013 at 9:18 am
Frumoase vorbe :*.Bine spus ,politicienii se ocupa cu faptele….penale.
Noiembrie 13th, 2013 at 2:51 pm
Eee….am inceput sa citesc cu mai multa placere blogul….Aici chiar gandim la fel. Cred ca sindromul Stockholm e subiect de carte la Constanta, dar e bine ca cineva s-a gandit, in sfarsit , sa-i dedice macar cateva randuri. Eu cred ca definirea pshologica a sindromului este esentiala pentru a intelege acest oras: oamenii nu pot sta mult timp nefericiti si atunci trec de partea rapitorilor. In cazul de fata cred ca orasul a fost rapit celor care il iubeau odata cu urbanizarea din timpul comunismului. In loc sa fie un oras turistic, a devenit unul muncitoresc. In loc de casino, mai bine carciuma. Decat Piata Ovidiu, mai bine Poarta 6…In consecinta, adevaratii iubitori de frumos nu puteau decat sa faca pactul….totul era pierdut. Si de aici Victoria de azi: un oras unic, parca tinut drept model precum Coreea de Nord, cu adevarat comunist. Cert este ca perioada comunista a creat premisele pentru extinderea acestui sindrom. Nu inteleg de ce tocmai acesta s-a dorit a fi exemplul, si nu altul. Cert este ca la nivel de grup sau indivizi mai avem exemple provocate de modelul comunist: nu uitati ca boieri precum C. Balaceanu-Stolnici au colaborat cu Securitatea in modul cel mai abject dupa ce membri ai familiei fusesera omorati de aceasta sau sa nu mai vorbim de membri ai Casei Regale ai Romaniei care au acceptat in a-l avea purtatori de standard pe Felix . Iar unul dintre cele mai socante exemple este din randurile presei, pentru mine cel putin: la Summit-ul NATO de la Bucuresti, presedintele Vladimir Putin a fost pur si simplu aplaudat de jurnalistii prezenti in sala. Nu demult fusese gasita omorata Anna Politkovskaia, critica cea mai inversunata a regimului.
Totusi, ramane dilema, cum de orasul Constanta e singurul asa de afectat de acest sindrom….
Ianuarie 21st, 2014 at 9:53 am
Felicitari! Ati descris exact situatia:
“Copacitatea dovedit? de oameni inteligen?i fa?? de numeroasele scheme prin care BANII LOR, bani munci?i, servesc, într-un fel sau altul, …. s? arunce banii prietenilor de la Conpress, TV Neptun, Polaris, Pomacost, RAJA, etc”