Lică Gherghilescu, o inimă caldă

Am fost foarte emoţionată aseară (e deja aproape 1 dimineaţa), la premiera de la Teatrul de păpuşi (Teatrul de copii şi tineret). Lică Gherghilescu, un actor pe care îl cunosc din copilărie, a aniversat 29 de ani de la debutul pe această scenă, în aceeaşi piesă, „Inimă rece”, în rolul principal. Acum a semnat regia şi a jucat un rol secundar.

M-am bucurat să-l revăd, după prea multă vreme, pe scenă. Mi-am amintit ce comic genial era şi cred că este încă dacă ar vrea să revină în prim plan. Citeste mai departe…

Etichete: , , , , , , , , ,

Arta secretă de a-i face pe oameni să-ţi spună adevărul

Am tradus un ghid pe care l-am primit cu mulţi ani în urmă, în timpul unui training la Centrul pentru Jurnalism Independent din Budapesta. L-am tradus pentru studenţii mei din anul I, dar m-am gândit că e bine să-l pun şi aici, poate foloseşte cuiva.

Citeste mai departe…

Etichete: , , , , ,

Evocarea lui MM

Sâmbătă, la Gaudeamus, am asistat la evocarea lui Marin Mincu. Nici nu-mi vine să detaliez – profesorul, scriitorul, criticul literar… – a fost,  este Marin Mincu şi pentru mine are o importanţă uriaşă, deci formalismele astea îmi sunt redundante.

Au fost acolo doamna Ştefania Mincu, la fel de îndurerată ca şi acum aproape un an, când MM ne-a părăsit pe toţi, Nicolae Tzone, cel care a organizat momentul la standul editurii Vinea, scriitorii Radu Voinescu, Mihail Gălăţanu, Octavian Soviany, care au vorbit despre Marin Mincu şi momentele lui de generozitate faţă de ei, actorul Eusebiu Ştefănescu, cel care a citit o superbă poezie din ediţia definitivă “Probă de gimnastică”.
Citeste mai departe…

Etichete: , , , , , , , ,

Evadarea

Abia azi am reuşit să văd Memorialul durerii, cu Lucian Iancu şi Florentin Scaleţchi, în reluare pe TVR Cultural. Nu sunt foarte mulţumită de calitatea jurnalistică a materialului, sunt multe chestiuni care nu au fost urmărite.

M-a impresionat mult timonierul Alexandru Mateescu, vizibil marcat de amintirea calvarului îndurat. Nu am aflat ce s-a întâmplat cu el, ce destin a avut după revoluţie.
Citeste mai departe…

Etichete: , , , ,

Lucian Iancu pe Cultural

În seara asta, la 22. 30, în emisiunea Memorialul durerii de pe TVR Cultural, o să-l vedem pe actorul constănţean Lucian Iancu. Din promo am dedus că, împreună cu Florentin Scaleţchi (pe atunci, comandant de vas) şi cu Alexandru Mateescu, Iancu va povesti aventura lor din vremea comunismului, când au vrut să fure un vapor şi să fugă la turci. Se întâmpla prin 1985. Au fost prinşi şi băgaţi în puşcărie.

Etichete: ,

Histrionul – o viaţă pe scenă

Săptămâna trecută, m-a căutat Floriana Jucan (Q magazine), să mă întrebe dacă nu vreau să scriu un text despre Adrian Păunescu, mai precis despre cea mai mare iubire a sa, ultima fiică, Ana Maria. Cu toate că nu rezonez cu poetul Adrian Păunescu, deşi îmi plăcea în adolescenţă, am acceptat – doar în cazuri extreme refuz să scriu despre ceva sau cineva.

M-am gândit, ce-i drept, că s-ar putea să scriu textul degeaba, bănuind în Floriana o mare admiratoare a poetului Păunescu. L-am scris, printre picături, fiind eu însămi nu prea mulţumită de ce mi-a ieşit – aşa e, când nu te înnebuneşti după un subiect, nu poţi să dai maximum.

L-am trimis, totuşi, apoi am sunat-o pe Floriana, să o întreb dacă i-a plăcut. Îi plăcuse cum era scris, dar mi-a spus că ar fi mai degrabă un articol pt România liberă sau EVZ şi că ea încearcă, totuşi, să-l reabiliteze pe poet post mortem, finalitate pe care textul meu nu putea să o sprijine.
Citeste mai departe…

Etichete: , , ,

Fragment din „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt

„Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. (…) E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic – numai misterul nu le lipseşte! – sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog. Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun „Doamne” lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-l rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care – fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii – rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.”

Etichete: , ,

Invitaţie la un tragi-comic priveghi dansant

Duminică seara, la Teatrul de Stat, este programat spectacolul „(Pe)trecerea sufletelor”, aşa că poate fi de folos să citiţi impresiile mele despre reprezentaţia de duminica trecută. Trebuie să spun în primul rând că m-a întristat numărul mic de spectatori prezenţi în sala Fantasio (de fapt, nu ştiu dacă pot să-i mai spun aşa, dar acesta e reperul pentru constănţeni, chiar dacă Fantasio a dispărut).

Este vorba despre un priveghi şi sunt convinsă că mulţi dintre noi am asistat la scene incredibile petrecute în asemenea ocazii, chiar dacă nu era vorba despre piese de teatru, ci despre viaţa reală. Deci subiectul este foarte ofertant, la noi, în Balcani, iar dramaturgul bulgar reuşeşte să obţină efecte maxime.

Mortul este jucat de Remus Archip, actor care pare specializat în roluri fără cuvinte interpretate foarte bine. Tot el a întruchipat beţivul care bântuie prin clubul de noapte din „Strangers in the Night” şi a fost, probabil, singurul actor care a înregistrat satisfacţii profesionale în urma acestei piese ratate.

Citeste mai departe…

Etichete: , , , ,

Dumnezeu să-l ierte…

Nu zic în calitate de ziaristă, ci în calitate de om. Mi se pare oribil să relatezi de la înmormântări. Doar nu-s evenimente mondene! Era puhoi de presă azi la poarta capelei mortuare în care a fost depus Vasilievici. Ce să zică, ce să scrie? Că au fost mulţi oameni, că au fost trişti? Cât erau de trişti? Să o filmeze şi să o pozeze pe femeia aceea distrusă, mama sinucigaşului, ca să o poată vedea toată Constanţa la televizor şi în ziare? E indecent. Domnul Chircor, prieten al familiei, care s-a luat de ei şi întâi i-a rugat, apoi i-a apostrofat ca să nu mai filmeze, avea dreptate. Dar nici circul care s-a stârnit nu a fost în regulă, căci ziariştii pot fi deosebit de înţepaţi atunci când sunt împiedicaţi să-şi facă meseria. Şi nici măcar nu era vina lor, căci nu se duc din proprie iniţiativă la înmormântări.
Ah, dacă prietenii lui George ar fi vorbit despre el, evocându-l, poate că jurnaliştii ar fi avut ce scrie. Din păcate, au fost cu toţii împietriţi de tristeţe. Cred că lui Vasilievici nu i-ar fi plăcut înmormântarea sa. Ar fi aşteptat cu sufletul la gură să audă elogiile faţă de talentul său. Sau diatribele la adresa gestului sinucigaş. În urma dricului şi în jurul cavoului s-a făcut, însă, o linişte mormântală, ruptă doar de vorbele creştineşti, repetate de toată lumea, ca o concluzie: „Dumnezeu să-l ierte…”

Etichete: ,

În vecinătatea morţii

Ce se poate întâmpla în mintea şi în sufletul unui tânăr de 31 de ani, atât de grav şi de violent încât să-i rupă toate legăturile cu viaţa? Să-i şteargă din memorie toate imaginile plăcute, acelea care te fac să fii sigur că viaţa e frumoasă, să-i întunece toate speranţele de viitor, să blocheze toate mesajele de prietenie sau de iubire care se îndreaptă spre el, să-i aducă acea beznă din care să nu găsească decât o ultimă şi fără întoarcere cale de ieşire.

Caut răspunsuri, caut explicaţii, dar nu pot decât bâjbâi şi realiza, în cele din urmă, că nu am ajuns niciodată atât de adânc în subteranele vieţii ca să pot înţelege cât de jos te poate coborî nefericirea, cât de violent te poate doborî depresia, cât de insuportabil poate durea singurătatea.
Citeste mai departe…

Etichete: ,

Pagini