Marin Mincu nu poate fi şters din cronica Universităţii “Ovidius”

Dacă nu m-ar fi sunat dl. Ion Popişteanu ca să mă „informeze” generos în privinţa „adevăraţilor” ctitori ai Universităţii „Ovidius”, nici nu aş fi ştiut că există şi că a fost deja publicată în 2006 o cronică a instituţiei universitare, la 45 de ani de la înfiinţare.

Îmi fac mea culpa că, din cauza lipsei de difuzare şi de promovare a acestui impozant volum nu am avut acces din timp la o lucrare care scoate în evidenţă chintesenţa intelighenţiei tomitane angajată în actul istoric de a întemeia universitatea post-decembristă la Constanţa. Din conversaţia cu domnul Popişteanu, chiar dacă s-a exclus, cu falsă modestie, din onorabilul grup, am tras concluzia că domnia sa a fost cel mai important factor, unul de coagulare „eroică” a tuturor forţelor implicate în demers.

Pentru că am făcut parte din prima promoţie de studenţi ai Facultăţii de Litere din Constanţa (1990 – 1995) şi pentru că am trăit mereu cu impresia că mentorul meu, prof. univ. dr. Marin Mincu a fost cel care s-a luptat, cu agresivitatea şi obstinaţia pe care orice nouă întreprindere le cere în ţara asta, pentru înfiinţarea universităţii „Ovidius” (căreia i-a dat numele, neacceptând propunerea domnului Victor Ciupină, de a o numi „Universitatea Mării Negre”) şi, mai departe, pentru acreditarea ei în plan naţional şi internaţional, am ţinut să cercetez în ce fel această cronică „documentată” reflectă corect sau nu eforturile la care, cel puţin în parte, am fost martoră.

Mărturii ale unor oameni de onoare
Ca să mă informez mai exact, am recurs la mărturiile unor profesori şi oameni politici constănţeni implicaţi în procesul înfiinţării universităţii, mărturii consemnate de Florin Anastasiu în lucrarea sa Balul pufuleţilor, apărută în anul 2000. Şi nu mi-au părut deloc străine unele declaraţii ale câtorva dintre personalităţile marcante ale Constanţei cu privire la acele momente de început.

De exemplu, profesorul Gheorghe Dumitraşcu spunea că „În momentul în care s-a pus problema înfiinţării primei facultăţi a Universităţii, Facultatea de medicină, cei care se ocupaseră în principal de asta, psihiatrul Bogdan Dumitrescu şi, mai apoi, doctorul Vasile Sârbu, au dat de greu, atunci a intrat în scenă Marin Mincu. În mod indiscutabil, Marin Mincu a avut un rol eminamente pozitiv la înfiinţarea universităţii, de multe ori, poate, hotărâtor, impulsionând procese care, altfel, ar fi rămas moarte. Şi asta pentru că, lipsit de prejudecăţi şi de un exces de bun simţ, Mincu acţionează ca un buldozer. Este de o perseverenţă extraordinară şi de o putere de muncă ieşită din comun. În această fază, intervenţia lui a fost eminamente pozitivă, poate chiar decisivă. Şi mai înainte, când trebuia să obţinem avizul de înfiinţare pentru Universitate, Mincu a intervenit prompt, la secretarul de stat Paul Cornea, ca, mai apoi, să ne înlesnească, mie şi lui Barbu Dănescu, accesul la ministrul Şora.”
Doctorul Vasile Sârbu povestea şi el cum a intervenit Mincu la înfiinţarea Facultăţii de medicină: „la un moment dat, ajunsesem într-un punct mort, când a venit la mine domnul Ion Popişteanu şi mi-a spus că a găsit salvarea în persoana profesorului Mincu, om ce îi cunoştea foarte bine pe ministrul Şora şi pe Cornea. Eu nu îl cunoşteam pe Mincu şi am întrebat nedumerit: „Cum, dom’le, de unde până unde Mincu?” „Dom’le doctor, providenţa ni l-a trimis pe Mincu, să ne scoată din impas”, mi-a răspuns Popişteanu. Ne-am întâlnit şi Mincu s-a oferit foarte dezinvolt să ne sprijine.”
La fel, domnul profesor Silviu Sburlan, care se număra printre prietenii lui Marin Mincu, se exprima foarte plastic, cu privire la construcţia campusului: „când acţionarii de la SC Nazarcea erau pe punctul de a ne sufla acel teren, Mincu, înarmat cu decizia de acordare a terenului, s-a urcat pe buldozer şi a tăiat prima brazdă a campusului. Ca Moise în Marea Roşie, domnule, a fost ceva formidabil. Pe mine m-a trimis să vorbesc cu poliţiştii, pe Ciupină l-a pus să stea „de şase”, iar domnul rector Arsenie se tupila după o tufă de boscheţi, să nu-l vadă careva… Pentru cele două rânduri de vie doborâte atunci, a fost chemat de mai multe ori la poliţie să dea declaraţie. Apoi, campusul în sine… Păi Mincu, cu mâna lui, a schiţat încăperile, el a ales materialul şi mobilierul, el i-a ţinut permanent în priză pe constructori, el făcea zilnic drumuri la Bucureşti şi la Primărie împreună cu mine.”
Este clar, din aceste relatări, că cei implicaţi activ în demersurile iniţiale au fost senatorul pe atunci Gheorghe Dumitraşcu, psihiatrul Bogdan Dumitrescu, Barbu Dănescu, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Provizoriu de Uniune Naţională şi Marin Mincu, propus ca prim rector al noii universităţi constănţene, întrucât a fost considerat de către toţi ca omul cel mai potrivit, cu prestigiul şi voinţa necesare pentru a deschide uşile de la ministerul condus de Mihai Şora. Evident că Ioan Popişteanu a fost omul din umbră, care a strâns unele semnături de adeziune, iar doctorul Vasile Sârbu a apărut mai târziu alături de Bogdan Dumitrescu atunci când s-a pus problema înfiinţării facultăţii de medicină.

În realitate, cum nu era încă universitar, Adrian Rădulescu, în calitatea sa politică de primar şi prefect post-revoluţionar, a avut un rol executiv semnând documente oficiale locale şi a fost numit rector numai atunci când Marin Mincu a refuzat propunerea iniţială.

Reiese, de asemenea, că, şi pentru construcţia noului campus, Marin Mincu a fost cel care s-a implicat cu toate forţele. Foarte important este faptul că Marin Mincu era singurul, dintre cei de mai sus, care avea un statut de universitar consacrat atât la nivel naţional, cât şi internaţional (doctor în literatură la 27 de ani şi conferenţiar la 36 de ani), din 1978 el predând, ca profesor titular, la Universitatea din Florenţa.
De curând, stând de vorbă cu profesorul Dumitraşcu, el mi-a confirmat vorbele citate mai sus, adăugând totuşi că roluri majore în ctitorirea universităţii au avut Adrian Rădulescu şi Ioan Popişteanu, pe care omisese atunci să-i menţioneze.
Evident că am discutat şi cu profesorul Marin Mincu, el relatându-mi cronica întemeierii universităţii „Ovidius” din punctul său de vedere, convergent însă cu majoritatea celorlalte relatări.

„Fiecărui participant meritele cuvenite”. În afară de Mincu!
Pentru că monografia universităţii începe cu o declaraţie de intenţii onorabile: „nu este lipsit de interes în a lăsa urmaşilor traseul şi etapele construcţiei noii Citadele Universitare într-o cronologie exactă şi veridică”, „vom trata totul cu obiectivitate, acordând fiecărui participant meritele cuvenite”, am parcurs-o cu speranţa că voi citi acele adevăruri necesare într-o cronică corectă, adevăruri care nu pot face rău nimănui.
Şi ce am constatat, în schimb? Când relatează eforturile ctitorilor universităţii, dl. Popişteanu îi omagiază cu superlative absolute doar pe Adrian Rădulescu şi pe ministrul Mihai Şora, iar în coada lor – pe Gheorghe Dumitraşcu. Pe medicul Bogdan Dumitrescu îl ascunde printre multe alte nume fără semnificaţii majore în procesul de întemeiere (probabil semnatari, neimplicaţi activ, ai listelor de comitete şi comiţii de iniţiativă), iar pe Marin Mincu îl sare de tot, în mod inexplicabil, ca şi cum nici nu ar fi existat.
Acordă un larg spaţiu presei care ar fi contribuit, prin presiuni mediatice pozitive, la înfiinţarea instituţiei universitare, iar aici nu aveau ce căuta alte publicaţii în afara celor existente la momentul 1990 şi în perioada imediat următoare, adică ziarul „Cuget liber”, ziarul „Contrast” şi, mai apoi, „Telegraf”. Cu toate acestea, exprimă elogii şi la adresa celorlalte publicaţii din Constanţa, una chiar apărută în anul 2001, când universitatea era deja pe picioarele ei. Nu pot să nu remarc că singura publicaţie despre care, tot în mod inexplicabil, nu scoate niciun cuvânt (ca şi cum n-ar fi existat) este „Observatorul de Constanţa”, în care eu însămi am scris foarte multe articole în apărarea lui Marin Mincu, pe vremea când fusese ilegal îndepărtat din universitate, articole pentru care justiţia mi-a dat dreptate, reinstalându-l în drepturi pe cel izgonit.

Laureatul premiului Herder este trecut la „şi alţii”
Şi mai departe, când aşează în tabele şi rubrici activitatea facultăţilor de la „Ovidius”, am observat că Ioan Popişteanu are o metodă foarte perversă prin care minimalizează contribuţia lui Marin Mincu la întemeierea instituţiei ca atare, şi anume aceea de a bagateliza, cu orice ocazie, atât rolul fundamental în acreditarea secţiilor universitare, cât şi activitatea sa ştiinţifică şi literară, de o importanţă general recunoscută, căci se măsoară în titluri universitare, premii internaţionale şi zeci de lucrări, de critică, poezie şi proză, de necontestat.
În monografia lui Popişteanu, Marin Mincu apare, în general, la „şi alţii”, este menţionat ca „dr. Marin Mincu”, fără alte titluri, sau cu titlul de conferenţiar când era deja profesor universitar. În alt loc, cadrele universitare sunt înşirate dinadins în ordine alfabetică, nu în ordinea importanţei academice şi prestigiului profesional, pentru a-l piti pe Marin Mincu undeva, la litera M, între diverşi preparatori şi asistenţi, şi pentru a oculta profesorii de o reală valoare care au fost aduşi de Mincu să predea la Constanţa. Operele sale sunt citate trunchiat, premiile sale, inclusiv premiul Herder, care este, totuşi, cea mai preţioasă distincţie internaţională obţinută de un scriitor român, sunt înşirate alături de, spre exemplu, premiul salonului de carte „Ovidius”, obţinut de un localnic.

În mod intenţionat, el este trecut la grupul lectorilor de limbă şi civilizaţie străină trimişi de Universitatea „Ovidius” cu diverse burse în străinătate, când, de fapt, Mincu predase în Italia din 1974 până în 1978, ca lector la Torino şi, din 1978 până în 1994, ca profesor titular prin concurs la Universitatea din Florenţa, ceea ce este cu totul altceva.

Participările cadrelor didactice de la Ovidius la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale sunt redate pe larg, chiar şi cele mai nesemnificative, în vreme ce participarea lui Mincu la congrese internaţionale de semiotică sau calitatea sa de membru în prestigioase asociaţii internaţionale sunt trecute sub tăcere.
Îmi imaginez că toate acestea pot fi tare frustrante pentru un om care pune pe primul plan creaţia şi a muncit o viaţă întreagă pentru a ajunge la recunoaşterea pe care nimeni nu i-o mai poate refuza.

Am fost martor ocular
Spuneam că am fost martor la primii ani ai consolidării Universităţii Ovidius, deci vă spun ce am văzut eu:
Marin Mincu era, şi o spun fără rezerve, cel mai important şi cel mai influent profesor din Universitatea „Ovidius”. Părea că rectorul Dumitru Arsenie se afla doar de formă în fruntea universităţii, el neavând niciodată vreun cuvânt de spus. Căci Marin Mincu se ocupa de toate, bătându-se (uneori aproape la propriu) cu autorităţile locale pentru a obţine terenul pentru campus şi cu Ministerul Învăţământului ca să obţină fonduri pentru acelaşi obiectiv.

Am mai văzut documentul din data de 19.03.1990, semnat şi ştampilat de primarul de atunci al Constanţei, Adrian Rădulescu şi de Preşedintele Consiliului Judeţean Provizoriu de Uniune Naţională, Barbu Dănescu, prin care cei doi îl propuneau ministerului pe Marin Mincu pentru a îndeplini funcţia de RECTOR al Universităţii nou înfiinţate, prin hotărârea Guvernului din data de 7 martie 1990. Marin Mincu era descris astfel: „universitar constănţean, unul dintre oamenii de ştiinţă români, recunoscut pe plan european, membru al Uniunii Scriitorilor, laureat a numeroase premii internaţionale, este profesor titular al universităţii din Florenţa în specialitatea limbă-literatură şi civilizaţie românească. Dl. Marin Mincu şi-a adus o contribuţie deosebit de importantă la crearea şi creşterea prestigiului ştiinţific şi cultural al României dintre Dunăre şi Mare.”
Dar Marin Mincu nu a vrut să devină rector şi atunci a fost numit Adrian Rădulescu, deşi nu avea calitatea de universitar, el deţinând această funcţie timp de un an. Totuşi, pentru acurateţea informaţiei, acest document nu trebuia să lipsească, cred eu, din lucrarea cu pretenţii de monografie, mai ales că, şi fără funcţia de rector, Marin Mincu a fost singurul universitar din Constanţa cu acces la înalţi demnitari din ministerul educaţiei (Mihai Şora, Paul Cornea, Marian Papahagi), reuşind să blocheze înlocuirea Constanţei cu Oradea, în hotărârea prezidenţială care înfiinţa noi centre universitare imediat după revoluţie şi reuşind să-l convingă pe Şora să admită înfiinţarea Facultăţii de medicină din Constanţa, la 30 martie 1990.
Mai departe, decanul Facultăţii de Litere a obţinut de la minister dreptul universităţii Ovidius de a organiza doctorantură la Constanţa, primul doctor format la Ovidius de către Marin Mincu fiind conferenţiarul Ştefan Cucu care a scris o teză despre „Influenţa lui Ovidius asupra literaturii române”.
La fel, primul titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii Ovidius a fost decernat în 1994, tot la iniţiativa lui Marin Mincu, reputatului lingvist Eugen Coşeriu, profesor emerit la Universitatea Tubingen, Germania. Pentru a conferi prestigiu ştiinţific universităţii tomitane, a organizat primul Colocviu interdisciplinar internaţional de la Constanţa, în 1994, sub patronajul cultural al lui Eugen Coşeriu, care a participat la toate cele patru ediţii anuale.
În această „cronică”, scrisă pe sărite de domnul Popişteanu, nu reiese de nicăieri că, în 1996, Umberto Eco a vizitat universitatea constănţeană şi a primit acelaşi titlu, de doctor honoris causa, fiind cea mai celebră personalitate care a acreditat prin prezenţa sa această instituţie. De menţionat că, numai din prietenie faţă de scriitorul Marin Mincu, scriitorul italian a acceptat să vină la Constanţa deşi acelaşi titlu îi fusese propus şi de Universitatea din Bucureşti şi de alte instituţii superioare din România.
Dar decanul nostru se îngrijea mai ales de procesul profesional didactic. În acest sens, l-am văzut pe Marin Mincu deschizând aproape zilnic uşile tuturor sălilor pentru a verifica dacă profesorii îşi ţin cursurile şi seminariile conform orarului stabilit. L-am auzit sancţionându-i dur pentru abateri pe unii dintre ei.
Am făcut cursuri cu profesorii de o înaltă ţinută profesională (Valeria Guţu-Romalo, Cezar Tabarcea, Zamfira Popescu, Eufrosina Molcuţ, Monica Spiridon, Daniela Rovenţa Frumuşani), pe care i-a adus pentru a ridica prestigiul academic al instituţiei şi ştiam cu toţii că el se opunea să fie angajate cadre didactice fără titlurile sau fără lucrările necesare. Ocazional auzeam şi cum îi certa pe cei care nu aveau o activitate ştiinţifică suficientă şi nu îşi susţineau la timp doctoratul şi concursurile de promovare.
În al doilea an de la înfiinţarea facultăţii de medicină, am fost martorii scandalului care s-a iscat în timpul examenului de admitere la medicină, când Mincu a găsit pe hol două plicuri care conţineau subiectele probei de concurs din acea zi şi a refuzat muşamalizarea, chemând o comisie de la minister care a scos la iveală neregulile grave de la această facultate.
Am văzut adrese semnate de Marin Mincu în numele rectorului Arsenie, prin care erau făcute demersuri pentru începerea construcţiei campusului universitar. L-a văzut toată lumea, inclusiv domnul Popişteanu probabil, pe Marin Mincu atunci când s-a suit pe buldozer pentru a trage prima brazdă în pământul pe care urma să se ridice construcţia, ca să nu mai poată fi deturnată decizia de acordare a terenului.
Tot el a susţinut ca universitatea să aibă o tipografie al cărui director a fost numit domnul Popişteanu, cu sprijinul decanului Marin Mincu, de care, în acel timp, îl vedeam foarte ataşat.

Folosit şi apoi îndepărtat
Domnul doctor Corneliu Neagoe care, în calitatea sa de atunci, de primar, a avut un conflict destul de dur cu impetuosul Marin Mincu, dar, cunoscându-l mai bine apoi, a ajuns să-i fie prieten şi admirator, spune că mai marii universităţii Constanţa l-au folosit atât cât au avut nevoie de prestigiul, energia şi influenţa sa, apoi l-au îndepărtat printr-un complot abject. Ba chiar, având acces la anumite informaţii, doctorul Neagoe l-a prevenit, prin martie 1997, că i se pregăteşte ceva pe 17 iunie, aceasta fiind data la care, în cele din urmă, i s-a desfăcut ilegal contractul de muncă.
Mi se pare că, de dragul obiectivităţii, Popişteanu ar fi trebuit să consemneze şi acest fapt, că herderianul Marin Mincu a fost primul profesor şi decan căruia i s-a desfăcut contractul de muncă în mod ilegal chiar de către aceia pe care i-a ridicat în ranguri universitare, fiind obligat să recurgă la justiţie pentru a-şi recăpăta, după patru ani de procese umilitoare, catedra sa în universitatea pe care el a înfiinţat-o.

Minciuna prin omisiune
Am avut toată bunăvoinţa să ascult pentru a afla ce are de spus domnul Ioan Popişteanu despre ctitorirea universităţii „Ovidius”, dar, din nefericire, relatările sale de rea credinţă se bat cap în cap cu ceea ce am văzut cu ochii mei şi cu ceea ce relatează oameni de onoare care se bucură de o largă credibilitate publică.

Minciuna prin omisiune pe care o practică nonşalant Popişteanu este o metodă întrutotul condamnabilă căci are ca scop falsificarea istoriei în vreme ce pretinde că o scrie. Tentativa lui vine în continuarea eforturilor binecunoscutei clici de la Universitate care, sub conducerea fostului rector Adrian Bavaru, a încercat, cu obstinaţie şi cu ură, să şteargă numele Marin Mincu din analele instituţiei constănţene, distrugându-i chiar şi dosarele de concurs de la universitate şi de la minister. Totuşi, dacă ei şi-au conjugat eforturile atât pentru a-l izgoni, cât şi pentru a-i nega statura profesională şi calitatea de întemeietor şi mentor a multe generaţii de studenţi, nimic nu poate schimba realitatea faptelor. Unul dintre fapte, devenit simbolic, este că Marin Mincu a pus primul cancioc de ciment la temelia primei clădiri din campus. Pentru mine şi pentru mulţi alţii asta înseamnă A CTITORI. (octombrie 2009)

2 comentarii to “Marin Mincu nu poate fi şters din cronica Universităţii “Ovidius””

  1. c. neagoe Says:
    August 12th, 2011 at 2:58 pm

    Felicitari pentru obiectivitate si de ce nu pentru curaj , din ce ince mai rar intalnit . In acea lupta care afost dusa 90% , de Main Mincu , nu am auzit de Popisteanu ,Bavaru si altii . Am auzit si au merite MINCU . Sburlan (doar vazand ca Mincu este tare ) Danescu <Radulescu , Dumitrascu . Bogdan Dumitrescu a fost important in infintarea fac. de medicina (singurul merit din viata lui). Mai importanti decat Bavaru si Popisteanu a fost Cercel revolutionarul celebru , care a stat cu cutitul la gatul ministrului agriculturii , cand am obtinut terenul pentru campus . Ar fi multe de spus , dar pe cine intereseaza .

  2. Amalia Says:
    Septembrie 1st, 2014 at 9:09 am

    Felicitari pentru articol.

Comenteaza

Pagini