Textul sufocant al oprimării
Publicat de Alina Vasiliu
Abia după controversatul (doar la noi, printre români) Nobel pentru literatură, am purces să citesc Herta Müller. Asta cu toate că Poliromul a publicat încă din 2006 romanul „Animalul inimii”. Am nişte nedumeriri în privinţa lipsei de promovare a cărţilor Hertei, în primul rând pentru că Nobelul a fost mereu un subiect fierbinte printre literaţii români, iar această scriitoare româncă a fost propusă de statul german pentru Nobel încă din anul 1999. Ar fi fost, zic eu, suficient motiv de poziţionare a cărţilor ei în primul plan al vitrinei. Şi totuşi nu s-a întâmplat aşa. Nu pot să nu suspectez, aşadar, aceeaşi conspiraţie a tăcerii care este pusă la punct în orice colţişor al României pentru ocultarea adevăratelor valori şi impulsionarea impostorilor.
Herta Müller scrie, cu o putere de sugestie incredibilă, despre dictatură, cenzură, control şi trădare, povesteşte o viaţă mutilată între ziduri de netrecut care îşi impun prezenţa şi nu te lasă să le ignori. O viaţă ca a unei albine prinsă sub un borcan cu doar atâta aer pentru a supravieţui. Un „animal al inimii” zvârcolindu-se cathartic într-un trup prizonier.
Limbajul este metaforic, dar frust, ţintind cu un instinct incredibil, cu vorbe puţine, cu o propensiune evidentă către anumite simboluri recurente, semnificaţiile.
„Cu vorbele în gură calci la fel de multe cum ai călca iarba cu picioarele. Dar şi cu tăcerea.” (pagina 7)
„Iarba ne creşte în cap. Când vorbim, o cosim. Dar şi când tăcem. Şi iarba a doua şi a treia cresc la loc cum vor ele. Şi totuşi, avem noroc.” (pagina 8 )
Când află că Tereza, prietena cea mai bună, o trădează: „Voiam ca iubirea să crească la loc, ca iarba cosită. Să crească altfel, ca dinţii copiilor, ca părul, ca unghiile. Să crească după cum poftea.” (pagina 147)
Mai apoi: „Moartea Terezei m-a durut de parcă aş fi avut două capete, care se ciocneau unul de altul. Într-unul era dragostea secerată, în celălalt ura. Aş fi vrut ca dragostea să crească la loc. A crescut ca iarba şi paiele amestecate de-a valma şi a devenit cel mai amar jurământ de sub fruntea mea. Ea a fost planta mea cea mai tâmpită.”(pag. 227)
Cordonul rochiei este simbolul care străbate textul şi-l strânge laolaltă. Este întâi cordonul pe care mama îl foloseşte ca să-şi lege copilul de scaun pentru a-i tăia unghiile, este apoi folosit de Lola, care se spânzură cu el în şifonier, este centimetrul care atârnă, ameninţător, de gâtul croitoresei, şi este funia cu care se spânzură Kurt. Există doar doi supravieţuitori, care trăiesc ca să povestească, deşi „devin ridicoli”.
Textul Hertei Müller este îngrozitor. O superfetaţie de metafore ale comunismului oprimant te sufocă, îţi încarcă creierul şi sufletul, le îneacă în disperarea pe care încă ne-o amintim, dar pe care cei mai mulţi dintre noi nu au trăit-o la intensitate maximă. Lectura romanului „Animalul inimii” este o conectare brutală la sentimentul oprimării în cea mai acută formă a sa.
Scene sinistre ale comunismului sunt locurile în care trei personaje, trei şvabi prieteni primesc repartiţii:
Edgar ajunge în „oraşul industrial împuţit” în care „se făceau oi de tablă”, zona metalurgiei, cu furnale care „absorb” băieţii în fabrici, cu porci tăiaţi printre blocuri şi iarba care „rămâne îmbibată de sânge toată iarna”, cu duzi, cu muşte „plumburii şi neajutorate”.
Georg este repartizat în oraşul industrial unde „se făceau pepeni de lemn”, adică industria de prelucrare a lemnului. Oraşul cu „şoferi monosilabici cărora le lipsesc câteva degete de la mână”, cu muncitori care fură parchet şi „şi-l pun pe pereţi, până sus, la tavan”, oraşul în care oamenii „au rumeguş în păr şi în sprâncene”.
Kurt ajunge inginer la un abator de la marginea unui sat. Copiii din sat „sunt deja complici. Ei miros seara, când taţii lor îi sărută, că aceştia beau sânge la abator şi vor şi ei să ajungă acolo”. Acolo unde, „când sacrificau animalele, muncitorii beau sânge cald. Furau organe şi creier.”.
Herta Müller descrie un spaţiu şi un timp din care evadarea este imposibilă altfel decât în moarte. Ea însăşi, animalul inimii ei se zvârcoleşte prizonier al cenzurii, trădării, pe care nimic nu le poate şterge, nu le poate „cosi”. Totul în jur este teroare, o teroare care persistă dincolo de spaţiul şi chiar de timpul ei. Georg moare la Frankfurt, la şase săptămâni de la plecarea din ţară, căzut/aruncat de la etajul cinci al unei clădiri. Herta este şi acum, la douăzeci de ani după căderea cortinei de fier, bântuită de amintirea terorii şi de prelungirile ei în prezentul României. Fraza care începe şi încheie romanul „Animalul inimii” este atât de elocventă… „Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli.”
Cam atât de „ridicoli” cât au fost scriitoarea Herta Müller şi soţul său Richard Wagner, protestând atunci când, în 2008, statul român a trimis doi turnători notorii la un colocviu cultural din Germania, iar oamenii de cultură din fruntea instituţiilor româneşti au considerat că protestul lor este… exagerat. (noiembrie 2009)
Aprilie 29th, 2014 at 11:42 am
Imi place articolul tau.Frumos!