O fârşeroată din Constanţa a cutreierat Europa pe urmele aromânilor
Publicat de Alina Vasiliu
12 martie 2010
Maria Cica şi-a început cariera de jurnalist în Constanţa, iar de ani buni lucrează în Televiziunea Română. Cea mai recentă realizare a sa este documentarul „AROMÂNII”, un serial în zece episoade care a început să fie difuzat pe TVR 2 din 7 martie. În fiecare duminică, la ora 16.30
(exceptând situaţia în care există transmisii sportive live în acest interval orar), cei interesaţi de subiect pot urmări documentarul. Tocmai pentru că tema urmărită de jurnalistă este una de mare interes pentru dobrogeni, am provocat-o pe Maria Cica la o discuţie care să aducă clarificări finalităţii acestui proiect.
Alina Bârgăoanu-Vasiliu: Care este obiectivul principal al documentarului pe care l-ai realizat?
Maria Cica: În primul rând, acest documentar este ceea ce mi-am dorit eu mai mult să fac ca jurnalist de televiziune. Am vrut să văd, ca să zic aşa, istoria neamului meu armânesc, pe care o ştiam din poveşti auzite în copilărie de la bunicii mei.
Apoi, am fost adeseori stupefiată de inepţiile apărute în presă despre aromâni, chiar în reviste de prestigiu şi în filme făcute de diverşi regizori cu pretenţii mari şi buget mic. Percepţii eronate, adesea sub semnul senzaţionalului, puneau aromânii într-o lumină extrem de falsă. Nu zic bună sau rea, ci falsă.
Deci acest proiect era şi ca un fel de datorie a mea. Un adevărat film documentar despre aromâni nu poate fi făcut decât de un realizator aromân, de cineva care vine din interior. Şi acest lucru cred că este valabil pentru orice naţie sau etnie.
A.B.V.: O caracteristică definitorie pentru aromâni este încăpăţânarea de a-şi păstra limba şi tradiţiile, chiar cu preţul unui oarecare conservatorism. Am văzut şi în primul episod din documentarul tău un aromân din Albania care spunea că la el în casă nu permite să se vorbească decât aromâna, nicidecum albaneza, chiar dacă avea o noră albaneză. Crezi că este acesta elementul care a permis aromânilor să-şi păstreze identitatea pretutindeni unde au trăit?
M.C.: Cred că încăpăţânarea este, într-adevăr, una dintre caracteristicile aromânilor, uneori de bine, alteori, din păcate, de rău. Se ştie că, în Peninsula Balcanică, ei şi-au construit întotdeauna aşezările în vârful munţilor „în locuri propice de a servi mai degrabă de cuib vulturilor”, cum spunea consulul francez Pouqueville, tocmai pentru a nu ajunge nimeni la ei, pentru a nu se amesteca cu nicio altă etnie. Evitând, prin această izolare în munţi, amestecul cu străinii, aromânii au reuşit multă vreme să-şi conserve nealterate limba, rasa, stilul de viaţă, adică identitatea.
Aici aş vrea să amintesc caracterizarea pe care Anastase Hâciu, laureat, în 1937, al „Marelui Premiu Năsturel” al Academiei Române, a făcut-o fârşeroţilor. Caracterizare despre care eu cred că e valabilă pentru toţi aromânii: „asprime în moravuri, exclusivism barbar, mândrie de originea lor şi rezistenţă naţională”.
A.B.V.: Te caracterizează şi pe tine această atitudine?
M.C.: Da, nu ştiu dacă din păcate sau din fericire, dar, ca fârşeroată 100%, mă caracterizează această atitudine.
Moscopole, metropola de secol XVIII a Peninsulei Balcanice – în episodul următor
A.B.V.: Spune-mi câte ceva despre ţările pe care le-ai colindat în căutarea aromânilor, pentru ca telespectatorii să ştie ce aşteptări pot avea de la celelalte nouă episoade ale documentarului tău.
M.C.: Filmările s-au desfăşurat pe tot parcursul anului trecut, 2009, în şapte ţări din Europa, plus România. Am fost în Albania, la Moscopole, câsâbălu care a fost mândria neamului armânesc. Mosco-pole a avut, în perioada de glorie de la mijlocul secolului al XVIII-lea, 50.000 de locuitori, pe când Atena avea doar 3.000. Toţi erau aromâni şi mulţi dintre ei, foarte bogaţi. Erau aici 24 de biserici, o academie şi o tipografie, când toate etniile din Balcani trăiau în cel mai desăvârşit primitivism. Acesta este episodul care poate fi urmărit duminica viitoare, pe 14 martie.
Apoi am fost în Grecia, de unde provin mai toţi aromânii dobrogeni. Am fost în Macedonia, o ţară cu peisaje fabuloase, unde am văzut cele mai frumoase case vechi armâneşti. Am fost în Turcia şi Bulgaria, ţări legate de istoria aromânilor, mai ales a celor din România. Am mai fost în Austria şi Ungaria, adică în fostul Imperiu Austro-Ungar, unde au trăit unii dintre cei mai bogaţi şi influenţi aromâni în secolul al XIX-lea, mari ctitori şi evergheţi precum baronii Sina, Nicolas Dumba şi Emanoil Gojdu.
A.B.V.: Care a fost locul sau întâmplarea care te-a marcat sufleteşte sau care ţi-a rămas mai pregnant în memoria afectivă?
M.C.: M-am dus la Moscopole cu acea curiozitate rece a ziaristului, circumspect că ar mai putea vedea ceva care să-l surprindă. Citisem despre perioada de glorie a Moscopolei (sau Voscopole, cum îi zic aromânii din Albania) şi mai ştiam că fosta metropolă nu este în prezent decât un sătuc plin de ruine.
Ca toţi turiştii care vin aici, am fost conduşi mai întâi către biserica Sf. Nicolae, singura în care se mai slujeşte astăzi. Dar, înainte de plecare, părintele Veriga ne-a arătat biserica Sf. Maria, pe al cărui turn, semeţ în urmă cu trei veacuri, o buruiană se legăna în adierea vântului de seară.
M-am avântat prin mulţimea compactă de buruieni din jurul bisericii ca să ajung la icoana din pridvor a Maicii Domnului. O icoană pictată pe piatră, cel mai frumos chip al Maicii Domnului pe care l-am văzut vreodată. Un chip scrijelit cu nume de albanezi, în faţa căruia m-a cuprins o neaşteptată şi grea întristare. Apoi părintele ne-a dus la biserica Sf. Tănase, aşezată pe un deal ce părea poleit în aur în lumina asfinţitului. Acolo am descoperit în piatra altarului din exterior chipul unui înger. Un înger al cărui chip m-a umplut de fericire.
Am plecat din Moscopole simţind obsesiv dorinţa de a mă întoarce. Ca o poruncă. Am amânat cu o zi plecarea din Albania şi m-am întors acolo de ziua mea, pe 16 iunie. Şi ştiu sigur că mă voi mai întoarce acolo!
Aromânii se îndreaptă implacabil către asimilare
A.B.V.: Pentru un jurnalist, orice proiect important, asupra căruia îşi concentrează atenţia o vreme mai îndelungată, aduce clarificări, concluzii sau chiar revelaţii. Cu ce ai rămas de pe urma proiectului „Aromânii”?
M.C.: Eu am convingerea că aromânii se îndreaptă implacabil către asimilare în ţările în care trăiesc şi, urmărind episoadele filmului documentar, veţi vedea că aceasta este şi părerea lor. Acest serial documentar o să rămână în arhiva Televiziunii Române şi va putea fi văzut şi peste 50 de ani, sau, de ce nu, în viitorul secol, când aromâni puri nu ştiu dacă vor mai exista.
A.B.V.: Cine ţi-a fost alături în realizarea documentarului? Fiind un proiect de anvergură, sunt convinsă că nu l-ai fi putut împlini de una singură.
M.C.: În primul rând este vorba de domnul Niculae Duşu, preşedintele SC Celco SA din Constanţa, primul căruia i-am împărtăşit dorinţa mea de a face acest documentar costisitor, şi care a acceptat fără rezerve propunerea mea.
Ţin neapărat să menţionez că, deşi a suportat în mare parte costurile acestui serial documentar filmat în opt ţări, domnul Duşu mi-a acordat libertate deplină de creaţie. Nu mi-a impus nimic, nu mi-a cerut nimic, nu m-a condiţionat în niciun fel, aşa cum obişnuiesc, în general, sponsorii marilor proiecte. Personal îi sunt foarte recunoscătoare şi cred că şi aromânii au de ce să-i fie recunoscători.
Apoi, conducerea Televiziunii Române a primit foarte bine acest proiect şi aici ţin neapărat să-l amintesc pe directorul TVR 2, Răzvan Nicolescu, un adevărat prieten al aromânilor.
Urmează, în ordine cronologică, domnul Viorel Stănilă, ambasadorul României la Tirana. Mărturisesc că era cât pe ce să renunţ la filmările în Albania, din cauza poveştilor îngrozitoare pe care colegii mei care fuseseră acolo, ce-i drept cu vreo 10 ani mai înainte, mi le-au spus. Însă am fost sfătuită să iau neapărat legătura cu ambasada noastră acolo, lucru pe care l-am şi făcut. Chiar dacă Albania nu mi s-a părut deloc îngrozitoare, ci de-a dreptul captivantă, ajutorul acordat de ambasadă a fost nepreţuit. Ambasadorul României în Albania, Viorel Stănilă, care are şi calitatea de cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Sud Est Europene din cadrul Academiei Române, este, cu siguranţă, unul dintre cei mai buni cunoscători ai aromânilor şi s-a implicat efectiv în realizarea filmărilor în Albania.
Ţin să-l mai amintesc şi pe domul Vasilis Ferfelis, aromân din Deniscu, Grecia, datorită căruia am avut ocazia să filmez o minunată nuntă tradiţională armânească, care, sunt convinsă, va fi unul dintre episoadele cu cel mai mare succes.
Şi, nu în ultimul rând, vreau să-l amintesc pe colegul meu Mihai Pătraşcu, director de imagine în Televiziunea Română, care m-a însoţit în această experienţă unică, o experienţă pe care am resimţit-o ca pe un adevărat privilegiu.
Noiembrie 19th, 2013 at 2:22 pm
Va felicit pentru realizarea documentarului Aromanii doveditor de dragoste pentru strabuni si dorinta impartasirii acestei iubiri
viorica prodan 18 oct 2013