Probleme de viaţă şi de moarte
Publicat de Alina Vasiliu
Venind într-o zi de la şcoală, fiică-mea a fost impresionată de schelălăitul unui biet maidanez care fusese atins de o maşină în parcare şi zăcea suferind, fără ca cineva să poată face ceva pentru el. Am sunat la domnul de la Protecţia animalelor din Constanţa, cel care apare pe la televizor salvând ba un pelican rănit şi rătăcit, ba un măgăruş chinuit, ba intervine eroic atunci când apar cazuri de otrăvire în masă a câinilor. Pentru acesta, rănitul din parcare, nu avea nicio soluţie. Să sunăm la ecarisaj şi să vină să-l eutanasieze, atât. Halal protecţie a animalelor! Un singur om care, şi dacă ar vrea, nu ar putea să vină la orice apel şi este nevoit să selecteze cazurile după mediatizarea de care beneficiază.
Mai are fiică-mea o îngrijorare: când e furtună, nu poate să doarmă de grija lui Şchiopi, căţeaua şchioapă de un picior care bântuie prin cartier. Cred că la vârsta copilăriei aş fi trăit angoasa cu aceeaşi intensitate, dar de ani buni ne-am obişnuit cu haitele de maidanezi răpciugoşi de care nu ştii dacă să-ţi fie frică sau milă, cărora nu ştii dacă e „omeneşte” să le dai de mâncare şi de băut în buza scării blocului sau e „cetăţeneşte” să-i ignori atunci când te urmăresc cu priviri înfometate. Şi faci jumi-juma: o dată eşti uman, o dată eşti cetăţean. Până la urmă, dacă nu mergi mult pe jos, dacă nu-ţi muşcă familia, dacă nu îţi aduci aminte de fetiţa mâncată de câini la Agigea şi dacă nu eşti sensibil şi lipsit de alte griji, ca Brigitte Bardot, foamea lor te doare prea puţin.
Am o prietenă care de curând se arăta impresionată de o altă mare problemă (mult mai mare, recunosc, pentru că priveşte oameni, şi nu câini) a noastră şi a întregii Românii. Trecuse prin piaţă şi văzuse o ţigăncuşă care plângea, dar nimeni n-o băga în seamă. Orice copil plângând e o privelişte tristă. Însă un copil singur şi murdar care plânge pe stradă este un caz de neglijenţă a părinţilor, un caz de competenţa autorităţilor de la protecţia copilului şi/sau de competenţa poliţiei. Şi chiar dacă sunt sute de asemenea cazuri – în care tristeţea copilului este rezolvată scurt de palma părintelui sau de un şut în fund ce-l trimite din nou în stradă, la cerşit – ele nu sunt mai puţin de competenţa autorităţilor respective. Care, însă, se declară depăşite de situaţie tocmai din cauză că sunt prea multe cazuri. Şi dacă i-ar aduna de pe străzi şi i-ar scoate de sub autoritatea părinţilor pe toţi aceşti copii nenorociţi, unde să-i ţină? Căci municipalitatea nu are soluţii. Cum nu are soluţii nici pentru maidanezi, şi o declară fără jenă.
Aici e locul în care trebuie să îmi cer scuze pentru alăturarea acestor două probleme, ştiu că unora le poate părea nepotrivită, dar în aceste privinţe am eu necazuri cu propria mea conştiinţă, sfâşiată între milă şi etică socială. Aşa cum maidanezii te privesc cu ochii lăcrimoşi şi plini de speranţă, cerşetorii dau glas, mai mieros sau mai obraznic, pretenţiilor pe care le au de la tine.
Ce faci când un copil, sau un adolescent invalid, sau o mamă cu prunc în braţe, sau un bătrân boschetar cu o pancartă pe care scrie mare „MI-E FOAME!” îţi cer bani? Nu trebuie să le dai, fireşte, pentru că, cel mai probabil, copilul este pândit după colţ de o mamă beţivă şi un tată incestuos care îi iau toţi bănuţii pe care îi strânge. Femeia cu pruncul în braţe sau adolescentul handicapat pot face parte dintr-o reţea de cerşetorie, din acelea a căror existenţă o bănuim cu toţii, dar pe care poliţia nu pare interesată sau capabilă să le „destructureze”. Boschetarului, probabil, îi este mai mult sete decât foame.
Dar cine eşti tu şi pe ce te bazezi ca să hotărăşti ce e mai bine pentru ei? De unde ştii că femeia nu a fost gonită din casă de un animal care îi bătea şi pe ea şi pe copil, de unde ştii că, fără ajutorul tău, oricare dintre cei de mai sus nu va muri de foame?
De ce să nu dai dovadă, benevol şi aleatoriu, de aceeaşi solidaritate socială pe care o manifeşti, regulat şi vrând – nevrând, atunci când cotizezi la stat din salariu?
Ştiţi de ce? Pentru că tocmai de-aia cotizezi la stat: pentru ca statul, prin mecanismele de care dispune sau ar trebui să dispună, căci banii ni-i ia, să culeagă de pe stradă cerşetorii şi maidanezii şi să hotărască, pe baza unor fapte şi dovezi, care dintre oameni trebuie ajutat şi instituţionalizat şi care trebuie încarcerat; care dintre maidanezi trebuie spălat, hrănit, vindecat şi care trebuie eutanasiat.
Nu este acceptabilă replica „nu avem soluţii”. Cum maidanezii şi cerşetorii nu sunt prezenţe uzuale în lumea civilizată, abordarea cu ridicări din umeri a acestor chestiuni este ticăloasă şi nu trebuie tolerată. Neglijarea unor probleme care sunt, până la urmă, de viaţă şi de moarte în favoarea unor mofturi mondene ar trebui dispreţuită, în măsura în care o merită, de cetăţenii acestui oraş. Rezolvă urgenţele şi apoi dă-te-n bărci şi dansează samba până la finalul bugetului, mandatelor sau vieţii tale de nabab fără griji!
Societatea civilă ar trebui să acţioneze aici cu prioritate, dacă am avea o societate civilă în Constanţa. Aştept ziua aceea în care orientarea autorităţilor exclusiv spre interesele personale, nepăsarea, lipsa de bun simţ şi de spirit civic vor fi sancţionate de constănţeni prin vot, pentru că îmi dau seama că numai atunci problemele de viaţă şi de moarte pe care le-am expus aici vor fi rezolvate. Între timp, noi scriem, societatea civilă tace, pe administraţia locală o doare la bască, iar constănţenii nu pot decât să îşi blindeze sufletele şi să-şi ferească privirile, încercând măcar să nu facă şi mai mult rău. Atât. (noiembrie 2009)
