TEATRU ANTIC – FEMEI, TRAGEDIE ŞI RITM
Publicat de Alina Vasiliu in categoria teatru
De când am văzut „Metamorfozele iubirii”, spectacolul regizat de Liviu Manolache şi prezentat în premieră în week-end-ul care a trecut, mă tot gândesc cum ar putea înţelesurile, dincolo de ritm, muzică, lumini, dans, jocul bun al actorilor, să ajungă la cei care nu sunt atât de pasionaţi de mitologia grecească sau de tragedia antică. La adulţii care nu au învăţat aproape pe de rost Legendele Olimpului, chiar dacă erau în vogă pe vremuri, şi ştiu doar vag cine erau Electra, Antigona, Medeea şi Hecuba şi deloc cine era Praxagora… La adolescenţii care nu mai citesc şi habar nu au că a existat teatru antic, ba nu concep nici măcar că oamenii gândeau şi respirau înainte să fi apărut smartphone-urile.
Nu glumesc, nu sunt răutăcioasă, nici măcar ironică, ci doar realistă. Am trecut de faza dezamăgirii în faţa lipsei de cultură a tinerilor, am ajuns la aceea în care caut vinovaţii – care nu sunt ei – şi cred că ar trebui să renunţăm la autismul intelectualist şi să facem cu toţii eforturi pentru a-i aduce pe cei receptivi la un nivel acceptabil al cunoştinţelor. Mai ales că reprezentaţia pe care am văzut-o sâmbătă are toate calităţile audio-vizuale pentru a plăcea unui public tânăr.
Deci, ce să fie?…
Un caiet de sală care să spună poveştile prin text şi imagini? Pe lângă faptul că e scump pentru buzunarul teatrului constănţean, cum să-i sileşti pe oameni să-l citească înainte de spectacol, pentru a percepe corect ceea ce văd şi aud?
Supra-titrare, ca la operă, care să pună publicul în temă, pe măsură ce se desfăşoară acţiunea pe scenă? Ar distrage întrucâtva atenţia de la cele spuse pe scenă, dar e o variantă de lucru.
Un mini-documentar de 5 – 10 minute, care să fie proiectat înainte de spectacol şi după îndemnul la stingerea telefoanelor mobile, cuprinzând câteva informaţii despre autorii antici şi despre personaje? Cred că ar fi o soluţie şi, dacă e bine făcut, ar putea chiar să reprezinte un accroche pentru cei care vor fi venit la ACEST spectacol doar în lipsă de altceva sau târâţi de părinţi şi profesori.
O altă variantă, pentru tinerii nativi digitali, ar fi realizarea unui material multimedia la care să aibă acces online înaintea reprezentaţiei, printr-o aplicaţie de pe smartphone.
Sau să se mute în sală cei doi muzicieni – Adrian Mihai şi Cosmin Mihale – care întâmpină publicul în foaier cu tobe şi duduk şi, pe ritmurile lor, să fie proiectat un material cu imagini şi foarte scurte texte, explicând subiectul colajului dramatic.
Şi, chiar dacă piesa aşteaptă nerăbdătoare să o comentez, merg şi mai departe cu iniţiativa şi zic că materialele ar putea fi realizate prin concursuri organizate în licee, cu ajutorul profesorilor, printre elevi talentaţi care deja au dovedit că sunt în stare să facă filmuleţe sau alte materiale multimedia.
Spectacolul poate fi perceput corect, cum spuneam, doar de cunoscători şi este o excelentă montare pentru un festival de teatru. Aducerea în scenă a celor cinci femei din tragediile greceşti, cu suferinţele lor sfâşietoare, într-un mod gradual, dovedeşte stăruinţa îndelungată în acest proiect a autorilor scenariului – actorul Liviu Manolache şi secretarul literar al teatrului, Anaid Tavitian, ambii din garda veche a artiştilor constănţeni.
Este un portret coerent al femeilor din toate timpurile, prin reprezentantele lor arhetipale, care ne arată constantele eternului feminin, surprinse magistral de anticii Eschil, Sofocle, Aristofan şi Euripide, şi ne revelează adevărul că nimic nu este nou pe lume în ce priveşte natura umană şi urmările tragice ale iubirii.
Electra, mai mult a lui Euripide decât a lui Eschil şi Sofocle, este animată de dorinţa de a-şi RĂZBUNA tatăl, pe regele Agamemnon din Argos, ucis de Egist, iubitul mamei sale Clitemnestra. Îşi pune toată energia în complotul pe care fratele ei, Oreste, îl duce la îndeplinire, omorându-l pe Egist. Mai mult, îşi convinge fratele că şi mama lor trebuie să plătească pentru complicitatea sa, şi amândoi o ucid pe Clitemnestra. Laura Iordan îşi interpretează bine partitura, am apreciat că declamaţia sa este nuanţată, dar mi se pare că atunci când strigi „cu glas înalt: să moară Egist!”, trebuie ca glasul tău chiar să se înalţe şi abia apoi să se coboare, pentru a sublinia ce a dorit autorul să sublinieze cu secole în urmă.
Este foarte interesant că, pe parcursul întregii reprezentaţii, bărbaţii apar numai ca măşti, ca reprezentări inanimate, scena aparţinând în totalitate femeilor.
Antigona mută tragedia în Teba, unde, pentru un scop nobil, se împotriveşte hotărârii luate de conducătorul cetăţii, Creon. În urma războiului civil în care se înfruntaseră şi se omorâseră unul pe celălalt cei doi fraţi ai Antigonei, noul conducător a decis ca unul dintre ei să fie înmormântat cu onoruri, iar celălalt să fie lăsat să putrezească neîngropat, fără rituri funerare, pedeapsa cea mai grea în acele vremuri. Antigona lui Sofocle hotărăşte să sfideze ameninţările lui Creon pentru cei care îi vor nesocoti porunca şi îşi îngroapă simbolic fratele, pe Polinice, îndeplinindu-şi astfel OBLIGAŢIA DE SÂNGE. Georgiana Mazilescu o interpretează pe Antigona, punând cam prea mult patos, ca de obicei. Are un timbru al vocii foarte potrivit pentru o tragediană, dar mi se pare că abuzează de el şi nu-şi dozează prea bine nuanţele. Introduce şi un fel de oftaturi-sughiţuri ce dau mai degrabă un efect comic care nu are ce căuta.
Credeaţi că feminismul este de dată mai recentă? Praxagora lui Aristofan ne arată că încă din antichitate femeile Atenei au vrut să preia conducerea cetăţii. Aici regizorul marşează la misoginismul autorului antic şi ne arată un tablou hâd al femeilor care devin dizgraţioase în dorinţa lor de a se comporta ca bărbaţii. De această dată nu m-a impresionat jocul Luizei Martinescu-Toma, felul ei de a-şi declama VELEITĂŢILE de lider dezvăluindu-mi un soi de manierism. A fost o interpretare corectă a rolului, dar cumva prea corectă, ca atunci când un copil învaţă pe de rost intonaţiile şi gesturile pe care trebuie să le facă pe scenă, dar nu le simte necesare şi fireşti.
Medeea, „figura pasiunii demente”, cum o numeşte Pascal Quignard, este interpretată de Dana Dumitrescu, prezentă pe afiş şi ca director (de când o fi consemnat directorul teatrului pe afişul de spectacol, până acum n-am observat?). Pentru o femeie înnebunită de GELOZIE, înnebunită până la crimă, până la a-şi ucide, ca să se RĂZBUNE, cei doi copilaşi rod al iubirii cu Iason, cel care acum o alungă, acceptând să se căsătorească cu fiica regelui Creon din Corint, Medeea este cam imobilă şi cam plată. De fapt, cred că este extrem de greu pentru o actriţă să găsească tonul corect, care să transmită spectatorului fiorul de groază intenţionat de Euripide, dar să nu cadă în cabotinism şi urlete penibile.
Regizorul a păstrat pentru final fragmentul cel mai bun, Nina Udrescu interpretând-o pe Hecuba lui Euripide. Văduva lui Priam, regele Troiei, care şi-a văzut copiii murind rând pe rând în asediu, îi pierde acum şi pe Polyxena şi Polydorus. Cea mai bună actriţă a Constanţei şi-a strigat şi declamat, cu un dozaj perfect al intensităţii, DUREREA DE MAMĂ care îşi vede copiii morţi.
Spectacolul fiind un colaj, necesită o mai mare investiţie de mijloace vizuale, auditive şi regizorale pentru a explica schimbările de context, iar Liviu Manolache, compozitorul Adrian Mihai şi scenografa Sanda Mitache o fac cu real talent. Costumele sunt sugestive şi ingenioase, la fel şi elementele de decor, iar pânzele roşii şi negre care îmbracă scena reuşesc să o înece într-o mare de sânge, în cazul Medeei criminale, sau de lacrimi, ale Hecubei îndurerate.
Ansamblul corului-balet este liantul spectacolului. Cântă, dansează, strigă, întreabă, răspunde, mimează contextual, creând acel spaţiu mitologic populat de zei mai mari şi mai mici, mai vizibili sau mai ascunşi, de idei şi simboluri care însufleţesc fiecare pietricică sau fiecare munte. Evoluţia corului de actori, alături de muzica ritmată pe care cei trei instrumentişti – Liviu Manolache, Adrian Mihai, Cosmin Mihale – o interpretează live, în spatele scenei, ascunşi de decorul pe alocuri translucid, dau ritm şi tensiune piesei. De remarcat ingeniozitatea coregrafei Mălina Andrei, care reuşeşte, practic, să imprime dinamică unor monologuri, prin mişcarea scenică.
Tabloul de final, excelent conceput, împietreşte cele cinci femei tragice într-un ansamblu statuar care ne transportă în Grecia ruinelor antice.
Îmi imaginez că spectacolul va arăta chiar mai bine într-un spaţiu deschis, oferind actriţelor ocazia să îşi pună mai bine în valoare talentul, glasul, declamaţia. Dar mi-ar plăcea să fie luată în considerare varianta de a oferi cumva informaţii publicului înaintea reprezentaţiei, pentru ca receptarea să nu fie doar la nivel primitiv, senzorial, ci să aibă şi o componentă educativă, iar catharsisul să fie veritabil şi evoluat.
P.S. În timpul premierei, mărturisesc că mi-a trecut prin cap că ar fi un bun spectacol tematic de 8 Martie şi apoi m-am mai gândit că, dacă îl vede caraghioasa de Corina Martin, o să vrea să joace în el sau măcar să-l folosească în campania sa electorală, accentuând pe replica Praxagorei: „Daţi trebile cetăţii femeii în grijă!” 🙂
Comentarii
Etichete: Antigona, Constanta, Electra, Hecuba, Liviu Manolache, Medeea, metamorfozele iubirii, teatru antic, tragedie
