Lică Gherghilescu, o inimă caldă

Am fost foarte emoţionată aseară (e deja aproape 1 dimineaţa), la premiera de la Teatrul de păpuşi (Teatrul de copii şi tineret). Lică Gherghilescu, un actor pe care îl cunosc din copilărie, a aniversat 29 de ani de la debutul pe această scenă, în aceeaşi piesă, „Inimă rece”, în rolul principal. Acum a semnat regia şi a jucat un rol secundar.

M-am bucurat să-l revăd, după prea multă vreme, pe scenă. Mi-am amintit ce comic genial era şi cred că este încă dacă ar vrea să revină în prim plan.

Mi-a transmis emoţia care l-a încercat atunci când, înaintea spectacolului, şi-a evocat foşti colegi, unii plecaţi dintre noi. O inimă caldă, după 29 de ani…

Mi-au dat lacrimile când am văzut proiectat pe scenă programul de sală de la premiera cu „Aceşti îngeri trişti” (celălalt debut al lui Lică, în 1986, pe marea scenă a Teatrului de stat din Constanţa), din care ne privea Vasile Cojocaru, tânăr. Dumnezeu să-l odihnească!

Mi-a făcut plăcere să-i întâlnesc în public pe Nina Udrescu şi pe Liviu Manolache, alţi doi mari actori pe care nu-i mai văd pe scenă atât cât mi-aş dori şi cât ar merita nu doar ei, dar şi publicul din Constanţa.

Mi-am amintit scena superbă din „Aceşti îngeri trişti”, cu Nina Udrescu în rolul fetei din flori. Lică Gherghilescu, mi-ai făcut o mare bucurie evocând-o! O frumoasă şi duioasă amintire din copilăria mea petrecută printre premiere şi vizionări.

M-a cutremurat ideea de a păstra în spectacolul „Inimă rece” vocea de acum 29 de ani a duhului cel rău al pădurii, vocea păpuşarului Hariton, înregistrată pe bandă de legendarul sunetist al teatrului din Constanţa, Raymund Konig. Se aude excepţional, este incredibil cât de bine se făceau lucrurile pe atunci! De fapt, o mare parte din coloana sonoră din 1982 a fost folosită acum de regizorul Lică Gherghilescu.

Piesa este frumoasă, o încântare pentru copii. Mi-am adus aminte cît e de amuzant să le asculţi comentariile şi întrebările în timpul pieselor, spuse toate pe voce joasă, dar nu chiar în şoaptă, pentru că, atunci când sunt mici, nu înţeleg că părinţii îi aud şi le pot răspunde chiar dacă vorbesc mai încet.

Primul catharsis

Aseară am asistat şi la iniţierea în teatru a unui tânăr care s-a nimerit în spatele meu. Când a apărut, iscat din pânza de pe fundalul scenei, duhul cel rău, Michael Olandezul, tânărul s-a speriat. „Băi, eşti nebun!”, a exclamat, spre amuzamentul celor din jur.

Când Lisbeth se lupta cu Peter Munch, tânărul vorbea la telefon, destul de tare, dar acoperit de coloana sonoră a piesei. Iar când femeia a rămas nemişcată, publicul din jurul meu a putut auzi glasul tânărului, care s-a întrerupt din convorbirea telefonică, spunând „băi, a murit, în p… mă-sii!”.

A fost un moment în care m-am întrebat dacă îşi dă seama că ce se întâmpla pe scenă era o reprezentare a realităţii, nicidecum realitatea însăşi. Şi, dincolo de limbajul colorat, era imposibil să nu mă mişte faptul că am asistat la trăirea genuină a catharsis-ului, a primului său catharsis. Catharsisul în sensul aristotelic, acea eliberare de pasiuni, acel amestec de teamă şi milă pe care tragedia, teatrul îl trezeşte în spectatori.

La circa 25 de ani, pentru prima oară la teatru. Mai bine mai târziu decât niciodată! Ce n-am da unii dintre noi pentru a retrăi emoţia primei întâlniri cu Melpomena şi Thalia!…

Comentarii

comentarii

Etichete: , , , , , , , , ,

Comenteaza

Pagini