Despre relativitatea succesului în „raiul” lui Nabucodonosor
Publicat de Alina Vasiliu in categoria teatru
Nu am vrut să scriu despre piesa „O zi de vară”, montată la Teatrul de Stat din Constanţa, pentru că am ieşit din sală neştiind exact de ce nu mi-a plăcut. Dar, de obicei, scriind, ideile mi se limpezesc, aşa că încerc s-o fac. În plus, regizorul mi-a dat „add” pe Facebook şi în acel moment m-am simţit prost pentru că nu-mi făcusem datoria de cronicar.
Subiectul ar fi de natură să ofere catharsis, căci este despre „homo homini lupus”, despre instinctul de cuceritor şi despre lupta pentru supravieţuire în societatea contemporană, despre predestinarea şi relativitatea succesului şi eşecului, dar şi despre apăsările ontologice şi tentaţiile suicidale pe care atât unul cât şi celălalt le declanşează.
Ideea piesei lui Slawomir Mrozek este excelentă, dar am avut în permanenţă senzaţia că traducerea este proastă sau că regizorul a lungit prea mult scenele, poate din dorinţa de a contura mai exact personajele arhetipale.
O altă variantă a motivului plictiselii care m-a cuprins ar putea fi jocul neinspirat al Florinei Stănculeţ în rolul Damei care face legătura între cele două personaje masculine – Izbut şi Neizbut – şi este trofeul disputei lor implicite.
Marian Adochiţei, un tânăr foarte talentat şi premiat, este bun în încercarea sa de a întruchipa ratatul perfect, iar Nicodim Ungureanu, pe care l-am apreciat întotdeauna ca actor, în pofida caracterului său discutabil, îşi joacă destul de corect rolul omului de succes. Zic „destul de corect” pentru că nu arată constant aceeaşi implicare în rol, pare cumva distrat, neatent.
În scena iniţială, în care cei doi sinucigaşi în intenţie – unul motivat de ratarea definitorie, celălalt de succesul neştirbit – se întâlnesc, Izbut este beat, fără ca beţia sa să aibă vreun sens în economia piesei. De altfel, ulterior, replicile sale coerente contrazic starea iniţială, în care personajul nu-şi putea coordona mişcările şi nu se putea exprima deloc. Educată pe vremea lui Nea Nicu, dusă de tata la teatru, mai ales la premiere în timpul cărora pândeam orice înţeles care răsărea „printre rânduri” şi orice „şopârlă” pe care actorii le strecurau în textele oficiale, aprobate de doamna Borodi de la partid, recunosc că m-a dus mintea la emisiunea aceea de pe Acasă TV în care Radu Mazăre, aflat într-un club, încerca să răspundă la nişte întrebări, dar din varii motive nu reuşea, deschizând şi închizând gura ca un peşte pe uscat. În calitate de anti-măzăristă obsedată ce sunt, m-am gândit „Opa! Ce-ar „mai” fi să existe o intenţie satirică la adresa autorităţii locale în piesele montate sub atenta supraveghere a Doamnei Dana, soţia Domnului Zgabercea, finul Domnului Nicuşor de la CJC, prietenul domnului Nabucodonosor din Mamaia!”… Dar mi-am revenit imediat. Dacă a fost vreo intenţie, s-a oprit acolo, cu toate că subiectul era ofertant în privinţa asta.
De fapt, dacă stau să mă mai gândesc acum, m-aş putea lega şi de podiumul pe care era aşezat Izbut beat, asemănător cu un podium de club, de trabucurile sale sau de body guard-ul său (Cosmin Mihale, foarte ţeapăn şi demn, chiar şi în chiloţi) care execută ordinele prompt, inclusiv ordinul de a-l elimina – în contextul plajei, mării, înotului – pe Neizbut, rivalul veşnic perdant. Mai lipseau kite-ul şi ski jet-ul ca să avem un tablou estival clar de tot, la doi paşi de Mamaia şi la nici două luni de la încheierea sezonului. Dar să trecem peste aceste nostalgii ilegaliste ale mele…
Nu ştiu dacă ideea piesei, şi anume relativitatea paradoxală a succesului şi eşecului în viaţă, a fost percepută corect de public, pe care l-am simţit cam derutat de ruperile de ritm.
A fost interesant duelul muzical al personajelor, le-a dat tuturor posibilitatea să-şi expună „vocea şi talentul” şi să smulgă aplauzele publicului impresionat mai ales de nişte piese foarte populare – Fever sau Hai acasă… – dar nu întrutotul potrivite mesajului psihologic al piesei, spre care toate elementele ar fi trebuit să fie convergente la nivel simbolic.
În meschinăria mea, trebuie să critic decorul pauper: un cactus kitschos pentru agăţat frânghia spânzurătorii, un scaun de plastic, o scuipătoare, trei lăzi de bere, un podium mic şi un ecran de proiecţie în prima scenă. Nimic interesant. Apoi o masă şi trei scaune cu picioroange, pe care Izbut se tolăneşte, iar Neizbut se cocoaţă cu mare greutate şi stângăcie, sugestie destul de facilă a accesului la succes. Chaplin proiectat pe fundal pentru a sugera comicăria şi patetismul (tragicomedia) veşnicului perdant. În cele din urmă, două şezlonguri de plastic, jocul de table aşezat pe o băncuţă şi pasarela care duce spre marea proiectată în background. Nu se poate spune, totuşi, că spectacolul nu a fost realizat din punct de vedere vizual, dar a avut nevoie de multe artificii. (Proiectorul acela face toţi banii într-un teatru pe care autorităţile îl subfinanţează de ani buni, în favoarea festivalurilor recoltei, sau cum s-or fi numind.)
Costumele au fost reuşite şi au jucat un rol important, poate prea important, în caracterizarea personajelor, mai ales prin repetatele dezbrăcări, îmbrăcări şi schimburi de obiecte vestimentare care au marcat evoluţii şi accente semnificative în relaţiile scenice.
Posibil să nu-mi fi plăcut pentru că spectacolul nu era rodat. Am fost la avanpremieră, aşadar prima reprezentaţie cu public. Poate că mai multă coerenţă şi un ritm mai alert impus de regizorul Adi Tamaş ar face ca „O zi de vară” să devină o piesă de rezistenţă în repertoriul sărăcuţ al Teatrului de Stat din Constanţa. Apreciez curajul de a pune în discuţie relativitatea succesului aici, în colţul acesta de ţară, „raiul” lui Nabucodonosor, în care doar banii, ţoalele de firmă, gagicile şi sclipiciul te fac om. Este de-a dreptul subversiv…
Comentarii
Etichete: adi tamas, cosmin mihale, Florina Stanculet, marian adochitei, nabucodonosor, nicodim ungureanu, o zi de vara, Slawomir Mrozek, Teatrul de Stat Constanta
