Like „Cartea Feţelor”. Like Brăduţ Ulmanu.

Alexandru-Brăduţ Ulmanu scrie cum vorbeşte. Calm, gândit, organizat, cu o elocvenţă şi o răbdare exersate în ani de training cu jurnaliştii şi de cursuri cu studenţii de la jurnalism, într-o limbă română firească şi curgătoare, presărându-şi demonstraţiile cu exemple bine alese şi cu glumiţe dintre cele mai subtile, uşor englezeşti, care celor mai puţin atenţi le pot scăpa – şi e păcat.

Brăduţ Ulmanu este un fel de diplomat printre ziarişti. Ştie mai multă teorie despre meserie decât majoritatea dintre noi şi cunoaşte mult mai bine sistemul ale cărui rotiţe suntem. Totuşi, are eleganţa şi modestia de a ne trata ca pe egali, de a asculta toate opiniile pe care avem să le împărtăşim şi de a aprecia aportul fiecăruia dintre practicieni la completarea imaginii în construcţie pe care o are despre jurnalism şi despre comunicare.

A trecut prin atâtea redacţii, a participat la atâtea traininguri, a avut atâtea experienţe internaţionale în presă, încât eu, una, îl privesc ca pe un om de la care mereu pot învăţa mult. Când am început să predau la jurnalism, i-am cerut sfaturi şi mi le-a dat într-un dialog pe messenger pe care l-am salvat ca să îl pot citi şi mai târziu. Omul nu vorbeşte aiurea, nu poartă discuţii teoretice inutile, ci dă îndrumări competente, bazate pe experienţă şi sprijinite cu exemple.

Cartea lui Brăduţ despre Facebook, „Cartea feţelor” (Humanitas, 2011), este o sinteză foarte interesantă care probabil va fi un instrument de referinţă pentru domeniul comunicării. Aplecându-se asupra unui fenomen atât de fascinant cum e Facebook-ul – o reţea de socializare care uneşte peste şase sute de milioane de oameni din toată lumea –, autorul încearcă să arate toate motivele pentru care FB nu este o fiţă care poate deveni la un moment dat enervantă – atunci când să faci parte din reţea pare prea trendy sau este mult prea uncool să nu ai cont pe FB –, ci este acel instrument care desenează harta relaţiilor noastre sociale trecute şi prezente şi, prin volumul mare de informaţie mediată la care ne permite să avem acces, ne ajută să înţelegem mult mai bine societatea din care facem parte, lumea în care trăim.

Am spus mereu că meseria de jurnalist este fascinantă tocmai prin numărul mare de oameni pe care îi cunoaştem, prin cantitatea mare de informaţii pe care le aflăm şi prin multitudinea întâmplărilor la care suntem martori. Brăduţ Ulmanu ne desluşeşte cum poate Facebook să îmbogăţească şi vieţile celorlalţi, non-jurnaliştilor, cu informaţii, relaţii şi evenimente, de care pot beneficia gratis, fără a se confrunta şi cu neajunsurile meseriei respective.

Am aflat lucruri noi şi interesante din „Cartea feţelor”, pentru că este o lucrare documentată solid, nu una făcută pe genunchi, pentru a exploata un subiect la modă, cum sunt atâtea volume care apar mereu pe piaţă. Facebook este o modă, dar este şi o revoluţie în comunicare, iar Brăduţ tratează subiectul din ultima perspectivă.

Am aflat, de exemplu, despre „numărul lui Dunbar” – 150, ce reprezintă numărul de persoane cu care suntem capabili să menţinem relaţii, adică dimensiunea medie a unui grup social. Am mai aflat despre teoria celor şase grade de separare, care spune că fiecare două persoane de pe lume sunt legate între ele prin maximum cinci cunoştinţe. Adică, așa cum explică Brăduţ, „chiar dacă nu îl cunoşti personal pe Barack Obama”, este posibil să „ai un unchi care a fost coleg de şcoală cu un avocat al cărui fiu a studiat la Harvard, unde a avut un profesor care i-a predat şi lui Barack Obama”. Este deci teoria care explică mirarea „Ce mică-i lumea!”.

Fiecare capitol este ilustrat cu exemple – întâmplări de pe Facebook -, sau chiar bancuri. M-am distrat  îndeosebi la bancul cu congolezul, pe care nu-l ştiam: ţăranul şi congolezul într-un compartiment de tren; ţăranul, curios, intră în vorbă şi pune întrebări din ce în ce mai precise: „de unde eşti  mata?”, apoi „din care Congo – Kinshasa sau Brazzaville?”, mai târziu: „din ce loc din Congo?” şi, în cele din urmă, „Da’ al cui eşti din Toga Toga?”. Bancul nu e aruncat la întâmplare, ci ilustrează, până la urmă, legăturile pe care toată lumea le are cu toată lumea.

Și pentru că spuneam că-mi plac glumiţele lui Brăduţ, o să dau şi eu un exemplu (nu e o recenzie oficială, ca să mă jenez, ci mai degrabă una prietenească, având scopul de a vă face poftă de lectură), ca să vedeţi cum de această carte, deşi plină de informaţii şi de teorie, poate fi citită şi savurată foarte uşor:

Povestind cum a cerut, pe Facebook, părerile prietenilor despre compania Lufthansa (avea în plan o călătorie transatlantică), a primit 30 de replici, interlocutorii menţionând: „punctualitatea, berea, mâncarea, întârzierile, divertismentul la bord, berea, concurenţii, politeţea, decolările şi aterizările abrupte, berea, terminalul din Munchen, rambursările, berea, politica de preţuri…”

Am vrut să mai dau şi alte exemple, dar nu vreau să stric plăcerea lecturii. Sunt mici şi subţiri poante, peste care, cred eu, cititorul care are alte aşteptări de la carte poate trece fără a le percepe. Mie mi-au amintit de felul de a fi al lui Brăduţ, de ceea ce îl face o companie foarte agreabilă şi un prieten preţios. Pe lângă tot ce poţi învăţa de la el, te mai alegi şi cu ceea ce aş numi „good time”, şi nu ştiu cum aş putea să traduc într-un cuvânt, că nu e chiar distracţie, ci e timp petrecut într-un mod foarte plăcut.

Comentarii

comentarii

Etichete: , , ,

Un comentariu to “Like „Cartea Feţelor”. Like Brăduţ Ulmanu.”

  1. Br?du? Says:
    Iunie 9th, 2011 at 8:00 pm

    Alina, e?ti prea dr?gu?? ?i vorbe?ti despre mine mult mai frumos decât merit. Sunt recunosc?tor c? ai scris despre Cartea fe?elor, care înseamn? foarte mult pentru mine. Detalii se mai g?sesc pe site-ul companion al c?r?ii, carteafetelor.ro, precum ?i pe facebook.com/carteafetelor.

Comenteaza

Pagini