Histrionul – o viaţă pe scenă

Săptămâna trecută, m-a căutat Floriana Jucan (Q magazine), să mă întrebe dacă nu vreau să scriu un text despre Adrian Păunescu, mai precis despre cea mai mare iubire a sa, ultima fiică, Ana Maria. Cu toate că nu rezonez cu poetul Adrian Păunescu, deşi îmi plăcea în adolescenţă, am acceptat – doar în cazuri extreme refuz să scriu despre ceva sau cineva.

M-am gândit, ce-i drept, că s-ar putea să scriu textul degeaba, bănuind în Floriana o mare admiratoare a poetului Păunescu. L-am scris, printre picături, fiind eu însămi nu prea mulţumită de ce mi-a ieşit – aşa e, când nu te înnebuneşti după un subiect, nu poţi să dai maximum.

L-am trimis, totuşi, apoi am sunat-o pe Floriana, să o întreb dacă i-a plăcut. Îi plăcuse cum era scris, dar mi-a spus că ar fi mai degrabă un articol pt România liberă sau EVZ şi că ea încearcă, totuşi, să-l reabiliteze pe poet post mortem, finalitate pe care textul meu nu putea să o sprijine.

Am avut o scurtă şi amicală dispută literară pe telefon, cu apel la critici (ea la Nicolae Manolescu, eu, bineînţeles, la Marin Mincu), totul  încheindu-se cu deosebit de conciliantul „de gustibus…”.

Nu m-am supărat, fireşte, mă gândisem că o să pun materialul pe blogul meu. Am rămas surprinsă să constat în noaptea asta că fragmente din articol mi-au apărut pe
Q magazine
într-un cover story semnat de Vasile Dâncu, Nora Noapte, Eveline Păuna, Florin Condurăţeanu, Alina Bârgăoanu-Vasiliu, Lucian Bolcaş, Radu F. Alexandru.

La început m-am enervat, pentru că nu se face să mixezi mai multe materiale fără să întrebi autorii (sau pe unul dintre autori, în caz că pe ceilalţi i-a consultat). Sau poate se face, în presa contemporană, dar eu nu sunt de acord. Pentru că materialul meu avea sens aşa cum l-am scris.

Apoi m-am calmat, că tot n-am încotro şi bănuiesc că intenţia Florianei a fost bună, până la urmă…

Pun însă aici materialul aşa cum l-am scris şi l-am trimis, ca să nu existe dubii în privinţa opiniei mele despre subiect.

Histrionul – o viaţă pe scenă

Alina BÂRGĂOANU-VASILIU

Dacă nu ar fi fost un atât de perfect histrion, Adrian Păunescu ar fi fost un mare poet. Talentul său a purtat în el germenii autodistrugerii.

Uşurinţa sa de a emite versuri s-a transformat cu timpul în uşurătate şi a dat naştere unor versificări lipsite de valoare literară.

Felul său de a fi prezent în toate mediile sociale, alături de oameni mari şi oameni mici, prieten şi al unora, şi al altora, fără discernământul pe care o mare personalitate trebuie să îl aibă atunci când îşi acordă prietenia, l-a coborât din rândul poeţilor, în rândul oamenilor.

Slăbiciunile sale de ordin sentimental l-au transformat într-un om orb faţă de scăderile celor pe care i-a iubit.

Ipocrizia cu care s-a plâns de sărăcie atunci când măsurile de austeritate ale guvernului i-au atins veniturile, în contextul unei averi estimate acum la milioane de euro, l-a coborât la nivelul personajelor lui Moliere.

Iar indecenţa manifestărilor de regret în faţa morţii sale şi inepţiile care s-au rostit cu acest prilej l-au transformat într-o victimă a mediatizării excesive pe care a căutat-o mereu.

„Flacăra” din tinereţe

Ca toţi tinerii din generaţia mea, am crescut cu urechea lipită de radio atunci când se transmitea cenaclul Flacăra şi cu volumele sale de poezie în bibliotecă sau chiar mai la îndemână, prin vreun sertar al noptierei, acolo de unde vreun vers melodios putea să rezoneze cu pasiunile mele adolescentine sau cu revelaţiile existenţiale frecvente la acea vârstă. Chitaristul găştii din cartier avea cântecele de la cenaclu în playlist, şi nu ne lipseau caietele cu textele după care cântam. În taberele şcolare, serile de folk pe versuri de Păunescu erau un fel de highlight-uri de trăire romantică.

Nu vreau să analizez în profunzime admiraţia tinerilor faţă de un poet care se situa mereu în prim planul vieţii sociale, mimând o atitudine de frondă, în paralel cu versurile închinate partidului, şi reuşea, în vremea dictaturii ceauşiste, o mediatizare egală cu a iubiţilor conducători. A fost, probabil, o supapă care permitea eliberarea multor frustrări generate de lipsa libertăţii de exprimare.

În 1985, am aflat că cenaclul a fost interzis, după o busculadă în urma căreia mulţi participanţi au fost răniţi. Nu ştiu cât de adevărat a fost, probabil că istoricii vor lămuri şi acest episod al „epocii de aur”.

Patriotul

Adrian Păunescu a fost ocultat de atunci, dar a apărut la câţiva ani după revoluţie,  afişând convingeri comuniste cu o consecvenţă care i-a conferit o oarecare credibilitate.

Spre deosebire de confratele şi prietenul său Vadim Tudor, Adrian Păunescu avea încă o forţă de creaţie extraordinară şi o operă de tinereţe rezistentă la critica literară. Tot spre deosebire de alţi foşti promotori ai vechiului regim, a afişat o sănătate mentală şi o seriozitate a discursului care l-au situat printre personajele frecventabile ale eşichierului de stânga cu accente naţionaliste.

Elanul său naţionalist avea accente înduioşătoare, dar nu sforăitoare. Talentul său poetic şi oratoric stârnea sentimente duioase ale românului faţă de ţara şi limba sa. Metaforele surprinzătoare şi entuziasmul veritabil dădeau furnicături de patriotism, fără însă a stimula prea tare pornirile şovine, anti-maghiare. Entuziasmul său faţă de limba română şi supărarea faţă de cei care o masacrau trezeau empatia celor care trăiesc frustrări legate de halul în care au ajuns unii compatrioţi să vorbească.

Ceţoasele iubiri

A avut multe iubiri, care au generat volume de poezie. Căsătorit la 18 ani, a pendulat între soţie şi amante până când a întâlnit-o pe tânăra Carmen, mama ultimului său copil, Ana Maria.

Dincolo de Ana Maria nu a mai existat nimic, poetul sacrificându-şi celelalte amoruri pe altarul acestei ultime iubiri. Doina Aldea Teodorovici şi Carmen Bogorodea pleacă din viaţa lui, una spre o  moarte tragică, cealaltă renunţând la o relaţie incompletă.

Volumele de versuri publicate în 2003, în urma suferinţelor din amor, sunt retorice şi teatrale, dezvăluind declinul unui talent poetic remarcabil. Exhibiţionismul sentimental al lui Adrian Păunescu este deplin în poeziile din „Liber să sufăr” şi „Din doi în doi”. Găsim în aceste două volume versificări penibile ale unor trăiri care nu-şi au locul în poezie.

„E ceţos totul…” răspundea poetul într-un interviu, întrebat de numărul iubirilor sale. Singura pe care o vedea limpede şi o legitima era iubirea pentru Ana Maria.

Scenă pentru doi

A devenit tatăl Anei Maria în prima zi de Crăciun a anului 1990, la vârsta de 47 de ani, când era deja bunic. Imaginea unui Adrian Păunescu cărunt, cu o barbă înspicată, alături de o tânără blondă, tăcută şi bucălată, abia devenită majoră, era nepotrivită cu prejudecăţile epocii.

Se spune că Ana Maria este un copil făcut la bătrâneţe. De fapt, singura-i vină era că avea fraţi prea mari, care s-au grăbit şi ei să procreeze, la fel ca tatăl lor.

Pe măsură ce creştea, a devenit evidentă iubirea aproape iraţională pe care poetul i-o purta ultimei sale fiice. Pe când abia gângurea, tatăl era disperat să arate lumii întregi cât de frumos gîngureşte. Pe când abia lega cuvintele, tatăl o scotea pe diverse scene, să recite în faţa oamenilor şi o privea ca pe o minune a lumii. Pe când abia învăţase se cânte, tatăl îi oferea melodii compuse pe versurile sale. La opt ani, Ana Maria cânta, în cenaclul Flacăra renăscut, despre „România deromânizată” în care „mormintele se pregătesc de drum”, despre cum  „ne macină străine interese” şi „trăim acelaşi tragic simţământ sub politicieni şi sub contabili”. Cântece de revoltă socială pe care vârsta nu-i putea permite să le înţeleagă.

În 2009, într-un interviu din revista Tango, Paunescu explica de ce o iubeşte mai mult pe fata cea mică: „Daca Ioana apărea când a apărut Ana Maria, aş fi iubit-o la fel. Dacă Andrei apărea când a apărut Ana Maria, l-aş fi iubit la fel. E vorba de ultima mea expresie. Asta nu înseamnă că, iubind-o cu disperare pe Ana Maria, nu-i iubesc şi pe Andrei şi pe Ioana. Eu am un mare prisos de dragoste. Eu pot face, de la excepţional în sus, încă nişte lucruri pentru Ana Maria. Şi n-am cum să mă reprim. E o foarte mare încărcătură de responsabilitate în grija mea faţă de Ana Maria”.

Adrian Păunescu a fost în primul rând un histrion, iar histrionul are nevoie de public pentru el şi pentru tot ce poate el exprima. Şi Ana Maria a fost ultima lui creaţie, cea care trebuia să-i încununeze opera umană şi poetică. „Un fel de vers al meu, suprem”, cum scria într-o poezie pe care i-o dedica.

Pentru Ana Maria s-a compromis oarecum în faţa opiniei publice, apărând-o cu toate mijloacele, mai mult sau mai puţin etice, pe mama ei, care omorâse aproape o întreagă familie într-un accident de maşină.

Ana Maria era muza lui şi îi scria numele cu îndrăzneala pe care, ca poet celebru ce se afla, o avea în a sparge convenţiile.

Şi-a anunţat moartea în ziar

Adrian Păunescu a fost până la sfârşit un histrion. Când şi-a simţit sfârşitul, l-a anunţat în ziar. În 21 iunie a.c., a scris în Jurnalul Naţional, adresându-se celor trei copii ai săi, dar mai ales Anei Maria, cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu : „vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice”. A oferit acces liber întregii lumi la suferinţele şi la moartea sa.

Şi-a trăit viaţa şi moartea pe scenă, iar Ana Maria l-a însoţit acolo din fragedă copilărie.  Cum tatăl ei şi-a anunţat decesul în ziar prin acea „Scrisoare către urmaşii mei”, tânăra, care acum are 20 de ani, s-a simţit datoare să-i răspundă în acelaşi fel atunci când sfârşitul se anunţa inevitabil. În „Scrisoare tatei”, din 4 octombrie, Ana Maria Păunescu încerca, tot prin Jurnalul Naţional, să forţeze elanul vital al tatălui său. Nu ştiu dacă textul are valoare literară, însă este sfâşietor prin durerea pe care o simţim toţi aceia care am trăit despărţirea de un părinte, disperarea de a-l vedea plecând, imposibilitatea de a accepta inevitabilul şi speranţa că vom găsi acele cuvinte care să-l convingă să rămână.

Cu întreaga ei dragoste, Ana Maria îi înşiră multe motive pentru a trăi, iar prin publicarea scrisorii pare că încearcă să-i dea motivaţia supremă, pare că-i spune: „Uite, tată, rămâi pe această lume şi vom trăi amândoi, împreună, pe scena pe care ţi-a plăcut mereu să mă scoţi, indiferent dacă am dorit-o sau nu. Vom spune amîndoi, mereu, lumii întregi cât de mult ne iubim şi cât de mult însemnăm unul pentru celălalt. Numai nu muri!”

Nu ştiu ce destin va avea fiica poetului, nu ştiu dacă va alege să rămână în faţa publicului sau va prefera discreţia. Sper doar că nu va fi folosită, manevrată ca o marionetă de unii sau alţii acum, când Ana Maria, ultima şi cea mai mare iubire a lui Adrian Păunescu a rămas singură pe scenă.

Comentarii

comentarii

Etichete: , , ,

Un comentariu to “Histrionul – o viaţă pe scenă”

  1. Sabau George Says:
    Decembrie 11th, 2010 at 10:39 pm

    si eu sunt un pasionat al poeziilor, frumos blog 😀

Comenteaza

Pagini